Aruncări - generalități

Familia aruncărilor atletice se compune din patru probe de aruncări: aruncarea greutăţii, aruncarea discului, aruncarea sulitei şi aruncarea ciocanului. În funcţie de modalitatea concretă în care se realizează gestul motric specific, aruncările atletice se pot împărţi în două mari categorii:

Aruncări dominant în rotaţie – aruncarea discului aruncarea ciocanului şi aruncarea greutăţii (procedeu prin rotaţie). În aceste probe de aruncare, traiectoria materialului va fi rezultatul componentei tangenţiale a forţei centrifuge ce se exprimă în momentul în care materialul părăseşte mina aruncătorului. Pentru că aruncarea să fie centrată în raport cu zona de recepţie, materialul de concurs ar trebui să părăsească mina aruncătorului imediat ce aceasta depăşeşte diagonală care împarte zona de elan (cercul de aruncare) în jumătatea anterioară a cercului de aruncare (jumătatea cea mai apropiată de zona de elan) şi jumătatea posterioară a cercului de aruncare (jumătatea opusă zonei de recepţie, jumătate prin care regulamentul obliga atletul să iasă din cerc după efectuarea aruncării). În situaţia în care contactul cu materialul este păstrat după acest reper, aruncarea risca să se finalizeze în partea stângă a zonei de recepţie, în caz contrar, atunci când eliberarea se face înaintea reperului amintit, aruncarea se va finaliza în partea dreaptă a zonei de recepţie. Trebuie insistat în cazul aruncărilor cu rotaţie asupra importanţei capitale a căutării şi menţinerii unui braţ de pârghie cât mai mare pe tot parcursul efectuării deplasării în cerc. De multe ori începătorii, din dorinţa firească de a mări viteza de rotaţie, au tendinţa de a scurta braţul de pârghie, fie apropiind tot segmentul de centrul de rotaţie, fie îndoind cotul braţului portant. Nu trebuie uitat deasemenea că mişcarea de rotaţie este rezultatul creerii unei forţe în jurul unui punct fix,

Aruncări dominant în translaţie – aruncarea sulitei şi aruncarea greutăţii (procedeu clasic). În aceste probe, acţiunile aruncătorului sunt efectuate preponderent în plan sagital (dinspre înapoi înspre înainte) implicând că sprijinul, acţiunile motrice şi materialul să rămână şi să acţioneze cât mai aproape de acest ax. Contrar aruncărilor dominant în rotaţie ce reclamă două sprijine pe sol, unul motor şi celălalt fixator, în cazul aruncărilor dominant în translaţie acţiunea de translaţie se poate realiza cu mobilizarea unui singur sprijin. Pe parcursul ultimelor două faze ale unei aruncări (faza de construcţie şi faza efortului final) continuarea mişcării de translaţie precum şi accelerarea componentei orizontale vor cădea în sarcina exclusivă a piciorului drept.

Termenul de dominant este utilizat deoarece toate aruncările atletice fac appel în mod normal fie la mişcarea de rotaţie, fie la mişcarea de translaţie, fiecăreia dintre cele două acţiuni corespunzându-le câte o aruncare cu material uşor şi una cu material greu. De la apariţia aruncării greutăţii cu rotaţie (1970) grupul aruncărilor dominant cu rotaţie include două aruncări cu material greu (greutatea şi ciocanul) şi o aruncare cu material uşor (discul).

1. DERULAREA CRONOLOGICĂ A UNEI ARUNCĂRI (FAZELE ARUNCĂRII)

Pentru uşurarea analizei, am utilizat împărţirea didactică a unei aruncări în cinci faze ce se succed în mod logic în spaţiu şi timp, fiecare dintre faze având un conţinut şi o importanţă aparte în economia generală a aruncării.

1.1. Priza şi poziţie iniţială. Reprezintă o etapă a aruncării în care sportivul se pregăteşte pentru efectuarea mişcărilor specifice prin adoptarea unei prize specifice asupra materialului precum şi a unei poziţii iniţiale de demaraj în acţiune.

1.2. Faza de demarare a acţiunii sau elanul. Începe atunci când aruncătorul plasat în zona de elan în condiţii regulamentare îşi începe deplasarea în zona de elan şi ia sfârşit în momentul în care aruncătorul revine într-o poziţie stabilă în sprijin pe ambele picioare. Indifferent de tipul dominant al aruncării, în această fază sportivul va trece de la sprijine alternative sau chiar faza de zbor la sprijin bilateral pentru realizarea următoarelor două faze. Obiectivul principal al acestei faze este de a crea şi comunica ansamblului sportiv-material o viteză utilă convenabilă şi o orientare spaţială segmentara pentru obţinerea celor mai bune condiţii efectuării fazei următoare. De reţinut că pentru realizarea acestui deziderat aruncătorul va trebui să realizeze în această fază o serie de decalaje segmentare specifice fiecărei aruncări în parte (picioare în raport cu bazinul şi umerii, axa bazinului în raport cu axa umerilor)

Important: în această fază comportamentul tehnic al aruncătorului este orientat către creşterea progresivă vitezei de deplasare a « mobilului sportiv-material » (cu alte cuvinte, în această fază nu are loc nici o acţiune asupra materialului, toate acţiunile vizează viteza comună a sportivului şi a materialului.

1.3. Faza de realizare sau construcţie a gestului. Începe din momentul reluării contactului cu solul în sprijin bilateral şi ia sfârşit în momentul în care întreaga greutate a corpului ajunge pe piciorul stâng, înglobând perioada în care aruncătorul se găseşte în sprijin pe ambele picioare şi în care declanşează acţiunile cele mai puternice pe sol punând în valoare astfel principiul “acţiune – reacţiune”. Pe parcursul acestei faze au loc trei acţiuni mai mult sau mai puţin importante în funcţie de tipul de aruncare la care se face referire şi evident în funcţie de particularităţile tehnice individuale. Aceste acţiuni sunt:

• Acţiunea de translaţie în spaţiul de elan care asigură acceleraţia componentei orizontale a vitezei ansamblului aruncător – material.
• Acţiunea de rotaţie în momentul sprijinului dublu ce asigură decalajele segmentare reclamate de specificitatea fiecărei probe.
• Acţiunea de ridicare mult mai importantă şi mai evidentă în aruncările în care înălţime punctului de eliberare a amaterialului joacă un rol important în determinarea lungimii traiectoriei aruncării

Obiectivul principal al acestei faze a aruncării este valorificarea decalajelor segmentare în aşa fel încât să poată fi transmisă cea mai mare viteză ansambluilui sportiv – material.

1.4. Efortul final. Începe atunci când CGG al sportivului ajunge deasupra piciorului stâng (picior de blocaj) continuându-se cu acţiunea umărului şi a braţului de lansare şi ia sfârşit o dată cu efectuarea mişcărilor de reechilibrare după eliberarea materialului în vederea validării regulamentare a aruncării. Obiectivul acestei faze este de a aplică asupra materialului ultimele acţiuni de forţă disponibile, acţiuni ce sunt de altfel cele mai eficace deoarece ele vor fi susţinute de muşchii menbrului superior care permit o puternică deplasare unghiulară şi deci vor fi capabil să genereze o mare viteză materialului.

Important: este faza în care « mobilul » se opreşte şi continuă numai accerarea materialului. Oprirea mobilului (de fapt acţiunea de blocaj a sportivului) nu face decât să mărească viteza materialului, la valoarea obţinută urmând să se adauge o acţiunea rapidă a musculaturii braţului aruncător care prin însumare va stabili viteza cu care materialul de aruncare părăseşte mina aruncătorului.

1.5. Restabilirea după aruncare. Reprezintă un moment concluziv ce conduce la validarea din punct de vedere regulamentar a tuturor acţiunilor efectuate de aruncător. Că durată, această fază începe dim momentul în care materialul părăseşte mina aruncătorului şi durează până în momentul în care aruncătorul este în măsură să părăsească zona de elan în condiţii de stabilitate şi echilibru. În funcţie de tipul de aruncare şi mai ales în funcţie de nivelul de dezechilibrare produs de eliberarea materialului, aruncătorul are la dispoziţie o serie de mişcări segmentare care urmăresc fie reducerea vitezei de rotaţie (depărtarea membrelor superioare de centrul de rotaţie şi continuarea mişcării de rotaţie în cerc) fie anularea inerţiei de mişcare în sensul aruncării (sărituri mici pe piciorul de blocaj şi coborârea CGG sau schimbarea poziţiei picioarelor pe sol. Atenţie ca această acţiune de schimbare a poziţiei picioarelor să nu se realizeze înaintea eliberării materialului)

 

2. ELEMENTE DE ANALIZA BIOMECANICA

2.1. Noţiunea de etaje

De fapt, pentru a uşura înţelegerea acestui termen, noţiunea de etaj se poate traduce prin ideea de sistematizare a producţiei şi transmiterii energiei necesare aruncării. Astfel discutăm de:

• etajul motor, reprezentat de membrele inferioare ale aruncătorului,
• etajul de transmisie, reprezentat de bazinul şi coloana vertebrală a aruncătorului şi
• etajul de realizare, reprezentat de umerii şi braţul său braţele aruncătorului.

Sprijinul pe sol al membrelor inferioare ale aruncătorului va primi energia investita (în conformitate cu principiul « acţiune – reacţiune ») pentru a fi transmisă mai departe la nivelul materialului de aruncare prin intermediul bazinului şi al coloanei vertebrale ce acţionează ca o balama între etajul care produce energia (etajul motor) ci cel care o utilizează (etajul de realizare).

Aceasta sintetizare a acţiunilor ce au loc pe parcursul unei aruncări conduce la o mai bună înţelegere a implicaţiei fiecărui segment în realizarea finală a gestului motric specific. Analiza modului şi a ordinii logice în care fiecare etaj îşi realizează sarcinile concrete poate reprezenta un mod real de obiectivizare, observaţie şi evaluare a tehnicii sportivului.

2.2. Noţiunea de decalaje.

Fără nici o excepţie, toate aruncările vor face appel la un moment dat pe parcursul derulării lor, la acţiuni specifice care vor permite obţinerea fie a decalajelor în rotaţie, în special la ciocan disc şi greutate (procedeu cu piruetă) şi mai puţin la greutate (procedeu clasic şi suliţa), fie decalaje în translaţie în special în cazul aruncării sulitei şi a greutăţii (procedeu clasic) şi în secundar în cazul celorlalte probe de aruncare.

În rezumat, obţinerea decalajelor reprezintă punerea sub tensiune a lanţurilor musculare graţie unei deplasări mai rapide a etajelor inferioare în raport cu etajul superior. În toate activităţile atletice este căutat un decalaj în translaţie prin accelerarea părţii inferioare a corpului şi nu printr-o mişcare de recul a părţii superioare (altfel spus, nu trag umerii înapoi ci avansez picioarele lăsând umerii şi braţul înapoi. Să luăm exemplul aruncării sulitei, decalajul se realizează prin trimiterea picioarelor înainte cu rămânerea umerilor şi a braţului portant înapoi şi nu invers. În final, realizarea decalajului va permite plasarea contactelor cu solul mult în fata CGG şi implicit a umerilor în aşa fel încât să poată crea spaţiul şi timpul necesar declanşării acţiunilor specifice fazei de realizare.

Pentru aruncarea greutăţii (procedeu classic) şi aruncarea sulitei în raport cu axa orizontală situate în plan frontal, vorbim de decalaje în translaţie. Acest tip de decalaje în translaţie se pot observa cu uşurinţă dacă observaţia se realizează dintr-o poziţie laterală perpendicular pe axul ideal de aruncare. Acest avans se obţine cu ajutorul a două acţiuni simultane:

• o accelerare pronunţată a etajului motor în raport cu celelalte două (etajul de transmisie şi etajul de realizare)
• o acţiune voluntară de coborâre a CGG (mult mai evidentă în cazul săriturilor) care va permite picioarelor să ia contact cu solul mult mai în faţă.

În primul caz, se creează o “fereastră” de spaţiu-timp ce permite anticiparea declanşării acţiunilor musculare, ia al doilea caz, uşoară flexie a etajului motor va pretensiona musculatura extensoare a membrelor inferioare aptimizind astfel extensia puternică ce urmează a fi efectuată.

Rămânând cu observaţia în plan sagital (toate aruncările se efectuează către înainte) dar de această dată într-un ax oblic (punctul cel mai de jos al contactului cu solul este orientat către înainte iar punctul cel mai de sus al corpului, capul, este orientat către înapoi) vorbim în acest caz de avans în rotaţie. (un exemplu simplu pentru facilitarea înţelegerii, în poziţie de stând cu braţele în laterel, efectuarea unei întoarceri de 90 la stânga a membrelor inferioare şi a bazinului, păstrând în poziţia iniţială umerii, obţinem astfel un decalaj de 90 al etajului motor şi de transmisiune faţă de etajul de realizare, pretensionind astfel musculatura rotatoare a spatelui. Decalajele în rotaţie se obţin deci prin dezvoltarea unei viteze unghiulare superioare de către partea inferioară a corpului în raport cu părţile superioare (situaţie întâlnită în principal la aruncarea discului şi la aruncarea greutăţii, procedeu classic)

În faza de iniţiere şi de consolidare a tehnicii de aruncare, pentru o mai bună percepţie a acestor decalaje în rotaţie se poate utiliza un baston ţinut în prelungirea umerilor, în aşa fel încât percepţia vizuală a liniei umerilor să poată suplini o percepţie proprioceptiva mai slabă sau mai puţin exactă.

 

3. PRINCIPII CARE GUVERNEAZĂ REALIZAREA GESTUALĂ

Actul motor complex reprezentat de o aruncare atletică reclama învăţarea şi respectul unui număr important de cunostiinte proprii şi specifice.

3.1. Principiul forţei iniţiale

Este deosebit de important ca forţele interne cele mai puternice să acţioneze pe o durată de timp cât mai scurtă, lăsând că forţele interne mai slabe să acţioneze pe o durată de timp cât mai lungă cu condiţia ca acestea din urmă să poată menţine o acceleraţie finală cel puţin egală celei care a rezultat din mobilizarea forţelor interne mari. Atunci când este vorba de a acţiona asupra ansamblului corp – obiect diferitele tipuri de pârghii segmentare vor permite mobilizarea la maximum a forţelor interne de care dispune aruncătorul. Atunci când vine însă vorba de acţiunea asupra obiectului de aruncare, randamentul maxim poate fi obţinut prin mobilizarea braţelor de pârghie cele mai lungi în timpul cel mai scurt, mai ales în cazul aruncării discului, aruncării sulitei şi aruncării ciocanului.

Nu trebuie uitat că în cazul aruncării discului şi al aruncării sulitei, braţul de pârghie porneşte de la umărul opus braţului aruncător. Acestea fiind spuse, mobilizarea în timp cât mai scurt a unui braţ de pârghie cât mai lung poate fi o acţiune foarte dificilă deoarece solicita o putere foarte mare. Observăm în multe cazuri, în special la debutanţi sau aruncători slab pregătiţi din punct de vedere al puterii musculare, o reducere a braţului de pârghie prin transferarea punctului fix virtual de la nivelul umărului opus braţului aruncător la nivelul coloanei vertebrale (observaţie directă, în derularea efortului final, umărul stâng se retrage pe măsură ce braţul portant avansează)

În majoritatea aruncărilor în faza de realizare, organizarea tehnicii de aruncare trebuie să urmeze legea proximo-distala care presupune declanşarea efortului final de către muşchii puternici şi lenţi aflaţi în partea proximala a corpului, la nivelul membrelor inferioare, pentru a continua cu angajarea muşchilor mai slabi dar care pot antrena o deplasare segmentara foarte rapidă şi care se găsesc în partea distala la nivelul membrelor superioare.

Datorită faptului că în trei din patru aruncări atletice spaţiul motor este destul de redus (zona de elan la aruncarea greutăţii şi a ciocanului este de 2,135m iar la disc de 2,50m) lungimea parcursului pe care se poate acţiona pentru creşterea vitezei ansamblului (sportiv-material) şi apoi a materialului este şi el redus. Aruncarea greutăţii este din acest punct de vedere cea mai difiucila aruncare.

3.2. Principiul parcursului de accelerare optim

În baza acestui principiu sportivul va căuta în permanenţă să-şi lungească parcursul activ de aruncare (distanţa între punctul în care se pune în mişcare sportivul până în punctul în care materialul părăseşte mana aruncătorului) fie datorită capacităţilor motrice fie datorită competentelor sale motrice

(analiza propriului comportament în spaţiul motor: echilibrul, modul de repartizare a maselor parţiale ale corpului)

În cazul debutanţilor, trebuie urmărit cu atenţie modul în care se realizează faza de demarare (elan), fie că este vorba de săritură în cazul aruncării greutăţii procedeu classic, fie că este vorba de piruetă în cazul discului şi a aruncării greutăţii procedeu cu piruetă, fie că este vorba de săritură în pas încrucişat în cazul aruncării sulitei, deplasarea CGG trebuie să se efectueze cât mai orizontal posibil până la reluarea sprijinului pe două picioare. În caz contrar, dacă traiectoria deplasării CGG este prea înaltă, la reluarea sprijinului bilatereal va fi practic anulată o importanţă cantitate de energie potenţială prin depăşirea capacităţii de reacţie a extensorilor membrelor inferioare. Imaginea, deseori întâlnită chiar şi la aruncători consacraţi dar în special la debutanţi este de înfundare pe piciorul drept având ca o consecinţă directă pierderea accelerării şi deci imposibilitatea realizării celor trei acţiuni succesive de accelerare: translaţie – rotaţie – ridicare. Oare valoarea mai mică a aruncării cu elan decât a aruncării fără elan în cazul începătorilor (şi nu numai) nu s-ar putea explica în acest mod? Cu siguranţă, da, din dorinţa de a ajunge cât mai repede în situaţia de a acţiona asupra materialului. Acţiunea de punere în mişcare pe elan se face fără un control al direcţiei sau al intensităţii deplasării.

3.3. Principiul conservării impulsiei

Rotaţia unui punct material în jurul axei depinde în principiu de viteza sa unghiulară şi de lungimea braţului de pârghie. Astfel, un aruncător ce se găseşte în echilibru pe o traiectorie (fie rotatorie, fie în translaţie) nu va avea posibiltatea de a găsi un punct sau mai multe puncte de sprijin necesare aplicării uneia sau a mai multor forţe care să-i permită modificarea traiectoriei sale. De fapt, în cazul motricităţii terestre, rezistenta aerodinamică nu este atât de puternică încât să poată furniza un punct de sprijin ca în cazul căderilor libere din paraşutism. Din contră, aruncătorul va putea modifica poziţia segmentelor sale plecând de la un punct fix virtual (în general centrul său de greutate). O astfel de mobilizare pe traiectorie implica însă o « compensare controlaterală » care înseamnă de fapt că fiecare masă parţială a corpului mobilizată corespunde unei mase egale diametral opusă acesteia, deplasată de aceiaşi cantitate de mişcare diametral opus. Potrivit celor prezentate, un aruncător care nu are contact cu solul (alflat în piruetă sau saltare) poate totuşi sprijinindu-se pe masă corpului să mobilizeze fie un segment, fie un etaj.

Spre exemplu, în cazul intrării în piruetă la aruncarea discului, proiecţia genunchiului drept către centrul cercului de aruncare cuplată cu o impulsie lungă din partea piciorului stâng, realizează pe de-o parte, un anumit moment de inerţie celor două segmente, iar pe de altă parte realizeza o depărtare a celor două segmente de centrul general de rotaţie. Faptul de a apropia ulterior aceste două segmente de centrul de rotaţie printr-o acţiune energică de « strângere a genunchilor » determina prin scurtarea braţelor de pârghie, (componentă a momentului unghiular) creşterea vitezei unghiulare, cu toate că momentul lor unghiular rămâne neschimbat. Această mişcare de «strângere a genunchilor » va determina elementul esenţial la reluarea sprijinului bilateral şi anume: decalajul în rotaţie pe care etajul motor îl va lua în raport cu etajul de realizare, (plastic vorbind, aspectul este sililar cu acţiunea de stoarcere a unei cârpe, decalajul între cele două extremităţi va determina la eliberare accelerarea unuia dintre capete) viteză unghiulară rămânând neschimbată datorită fixării membrelor superioare.

 

4. FACTORI INTERNI CARE CONDIŢIONEAZĂ LUNGIMEA UNEI ARUNCĂRI

4.1. Viteza iniţială cu care materialul de concurs părăseşte mâna aruncătorului

Viteza cu care materialul de concurs părăseşte mina aruncătorului (poartă şi numele de viteza iniţială) reprezintă factorul intern (care depinde de voinata, posibilităţile fizice şi tehnice ale sportivului) cel mai important în stabilirea lungimii unei aruncări. Această viteză este condiţionată de o serie de factori:

• Cantitatea de forţe mobilizate pentru efectuarea aruncării. Într-un spaţiu motor reglementat şi destul de redus în cazul aruncării greutăţii (indiferent de procedeul de aruncare) aruncării ciocanului şi aruncării discului, aruncătorul va avea dificultăţi în a-şi exprima întregul său potenţial. Astfel, în cazul aruncării greutăţii (procedeu clasic) şi al aruncării discului, prin adoptarea unei plecări în elan cu spatele la zona de recepţie, atleţii au câştigat cca 90 în plus faţă de tehnică utilizată în anii 1950 unde plecarea în elan se realiza din profil în raport cu zona de recepţie. În cazul aruncării greutăţii (procedeu clasic) această nouă poziţie de plecare a avut drept consecinţă adăugarea în economia efortului fizic a dorso-lombarilor şi a oblicilor, avansul în rotaţie permis de acest tip de plecare în elan, va avea însă o mică influenţă asupra lungimii parcursului de aruncare. În ceea ce priveşte însă aruncarea discului, schimbarea poziţiei de plecare a produs modificări radicale ale tehnicii de aruncare. Astfel, prin plasarea piciorului de pivot la limita posterioară a cercului de aruncare (situaţie imposibilă prin plecarea în elan din profil la jumătatea cercului) dispune de toţi cei 2.50m ai cercului de aruncare pentru a realiza un decalaj important între partea inferioară şi cea superioară a corpului). Trebuie totuşi menţionat că la vremea sa, atletul american Parry O’Brien a fost primul aruncător de greutate care a utilizat plecarea în elan cu spatele, cu toate acestea aruncarea să nu seamănă cu tehnica actuală (deşi îi poartă numele) deoarece, O’Brien la finalul elanului se găsea tot cu o latură la zona de recepţie, situaţie ce reduce mult parcursul activ al aruncării
• Calitatea forţelor mobilizate pentru efectuarea aruncării. În mod tradiţional, sportivii “mari” sunt orientate către practicarea aruncărilor, în ultimii 10-15 ani însă, prin implicarea majoră a cunoştiinţelor ştiinţifice raportate la activitatea atletică în general şi a aruncărilor în special, profilul fizic al aruncătorului s-a modificat în sensul unei remodelări corporale a aruncătorilor. Idea care a înlocuit selecţia exclusive pe baza gabaritului atletului a început să piardă teren, operaţiunile de selecţie actuale fiind mult mai complexe vizând o ţintă foarte precisă: optimizarea acţiunilor musculare ce pot creşte valoare vitezei materialului de concurs la eliberare.
• Orientarea forţelor mobilizate pentru efectuarea aruncării. Orientarea forţelor este esenţială în timpul efectuării elanului atunci când trebuie realizată o deplasare eficace din punct de vedere mecanic (săritura în cazul aruncării greutăţii procedeu clasic, piruetă la disc sau săritura în pas încrucişat la suliţa) căci o componentă verticală exagerată va compromite capacitatea de reacţie la momentul ajungerii în sprijin pe ambele picioare. În cazul aruncărilor prin translaţie este important ca materialul de concurs să rămână cât mai aproape de traiectoria ideală de lansare pentru de a-i imprima cea mai mare viteză posibilă prin plasarea sprijinului cât mai aproape de acest ax.

Etajul de realizare (partea superioară a corpului) va trebui să să se comporte de aceiaşi manieră, deci fără deviaţii de la axul aruncării. În cazul aruncărilor cu rotaţie, sportivul trebuie să facă toate eforturile pentru că viteza tangenţială a materialului să crească progresiv, ceea ce reclamă din punct de vedere tehnic că picioarele să se aşeze pe sol de aşa maniera încât să asigure creşterea vitezei unghiulare a materialului şi în aacelasi timp să reziste forţei centrifuge.

• Înlănţuirea forţelor aplicate pentru efectuarea aruncării. Plecând de la premiza că pentru a avea o traiectorie cât mai lungă a materialului de concurs se impune creerea celei mai mari viteze la eliberare, trebuie să acceptăm ideea că avem nevoie de mult mai multă energie pentru a demara o mişcare decât pentru a o întreţine sau accelera. Pentru punerea în practică a ideii, aruncătorul va fi obligat să demareze în acţiune, utilizând muşchii cei mai puternici dar şi cei mai lenţi, continuând cu muşchi cu un potenţial de forţă mai redus dar care sunt capabil să realizeze deplasări segmentare mult mai ample şi mai rapide. În acest punct, trebuie foarte bine înţeleasă legea a-III-a a lui Newton (legea acţiunii şi reacţiunii care presupune că oricărei acţiuni îi corespunde o reacţiune de aceiaşi valoare, dar de sens opus) De fapt, aruncătorul este singua entitate deformabilă în cadrul trio-ului implicat într-o aruncare (atlet – material – sol). În cazul în care, în faza de realizare a acţiunii de aruncare, sportivul va demară acţiune să acţionând asupra greutăţii (situaţia din imaginea alăturată) el va suporta o forţă de reacţiune din partea materialului proporţională cu forţa investită de el. Plasat între două mase nedeformamibe (materialul de aruncare şi sol) aruncătorul va suporta reacţiune forţei sale în cazul în cazul în care etajul de transmisie nu este fixat în prealabil, umerii şi bazinul ieşind din aliniamentul axului de aruncare. În limbajul stadionului situaţia poartă denumirea de « efectul de sandwich » şi are că principala consecinţă, imposibilitatea de a transmite toată energia rezultată din acţiunea piciorelor către material, acesta fiind absorbită de mişcarea de recul.Acesta situaţie atât de evidentă se întâlneşte la debutanţi, cu toate acestea o regăsim şi în cazul sportivilor consacraţi dar mult mai puţin evidenta ţinând cont de valorile generale de forţă ale acestora.

Greşeala în sine însă, poate apărea din dorinţa de a grăbi acţiunea braţului asupra materialului, fără să mai aştepte finalizarea şi transmiterea acţiunii picioarelor.În situaţia normal în care sportivul îşi începe elanul acţionând cu piciorele împingând în sol (imaginea este de respingere a solului), solul îi va transmite reacţia sa şi astfel sportivul se va deplasa în sensul opus împingerii sale în sol, consecinţe:

1. Transmiterea ansamblului sportiv – material a unui deplasări orientate corect (în axul aruncării)
2. Plasarea lanţurilor musculare într-o poziţie de arc capabil să încaseze reacţia pe care greutatea materialului o va declanşa la momentul transmiterii ultimelor mişcări de acceleraţie ale aruncătorului.

• Durata de aplicare a forţelor în vederea efectuării aruncării. Noţiunea de cantitate de forţe mobilizate în vederea aruncării este legată direct de lungimea parcursului de aruncare, acesta fiind cu atât mai lung cu cât sportivul va putea să accelereze deplasarea materialului, firersc, în situaţia în care posibilităţile fizice îi permit. În multe cazuri în care această capacitate de accelerare este redusă, exista tendinţa de a crea o falsă imagine de viteză utilizând un subterfugiu care consista în reducerea ca lungime a braţului de pârghie la nivelul etajului de realizare. Concret, această acţiune care de fapt este o auto păcăleală, se realizează retrăgând umărul stâng şi deplasând în consecinţă axul pivotului de la nivelul umărului stâng la nivelul coloanei vertebrale sau, schimbând brutal şi prematur poziţia picioarelor printr-o săritură spre înainte. Astfel, conform principiului conservării impulsiei, lungimea braţului de pârghie scăzând, viteză unghiulară creşte, dar ceea ce dă senzaţia de câştig pe de o parte (creşterea vitezei unghiulare) se pierde pe de altă parte (scurtarea braţului de pârghie)

Această idee a duratei de aplicare a forţelor motoare ar trebui să dea sportivului senzaţia că timpii săi motori (de acţiune asupra materialului) sunt foarte lungi ca spaţiu şi scurţi că timp

 

4.2. Unghiul de eliberare a materialului

Reprezintă al doilea factor ca importanţă în stabilirea lungimii unei aruncări. Faţă de aruncările efectuate în condiţiile impuse de balistica unde unghiul ideal de lansare este de 45^o, aruncările atletice care se efectuează sub influenţa atât a forţelor interne şi externe cât şi a legilor aerodinamicii vor trebui să-şi stabilească unghiuri diferite în funcţie de tipul de material utilizat precum şi de specificul tehnicii de realizare.

• La aruncarea greutăţii (procedeu clasic) unghiul de eliberare al materialului va fi cuprins între 38 - 40^o, înălţimea de la care va fi eliberată greutatea intervenind la compensarea unei lejere pierderi unghiulare în raport cu aruncarea ciocanului.
• La aruncarea discului situaţie în care materialul are un coeficient ridicat de planare, unghiul ideal de lansare va fi în jurul valorii de 33^o. Unghiul de incidenta variind în funcţie de direcţia şi intensitatea vântului precum şi de puterea aruncătorului
• La aruncarea sulitei, în urma multiplelor modificări constructive aduse suliţei (în special în cazul sulitei pentru bărbaţi) pentru a-i diminua caracteristicile planoare, studii recente acrediuteaza ideea unei valori a unghiului de lansare în jurul valorii de 40^o.

4.3. Înălţimea punctului de eliberare a materialului

În raport cu ceilalţi doi factori analizaţi (viteza de lansare a materialului şi unghiul de lansare), înălţime punctului de la care materialul părăseşte mina aruncătorului, reprezintă factorul cu cea mai mică influenţă asupra lungimii aruncării. Urmare a unui studiu a trei variabile (viteza, unghi şi înălţime de eliberare a materialului) efectuat în cadrul Universităţii din Edinburgh pe un grup de aruncători de greutate, datele obţinute vin să confirme ipoteza enunţată. Iată o sinteză a rezultatelor; Pentru o aruncare cu o viteză constantă de 13.10m/sec sub un unghi de 35 cu o înălţime a eliberării variabilă, lungimea aruncării va fi:

• Cu o înălţime de eliberare de 1.97m performanta este de 19.01m
• Cu o înălţime de eliberare de 2.13m performanta va fi de 19.17m
• Cu o înălţime de eliberare de 2.44m performanta va fi de 19.50m

În sprijinul concluziilor studiului, vine şi aruncarea greutăţii cu rotaţie, unde înălţimea punctului de eliberare este sub valoarea celui din tehnică cu translaţie. Şi cu toate acestea valorile aruncărilor sunt sensibil apropiate.

              Concluzionând, viteza iniţială şi unghiul de lansare rămân factoriiinterni ce pot influenţa în mod substanţial lungimea unei aruncări, înălţimea punctului de eliberare a materialului rămânând un element care prin el însuşi nu poate aduce modificări semnificative în lungimea traiectoriei materialului.

 

5. FACTORI EXTERNI CARE CONDIŢIONEAZĂ LUNGIMEA UNEI ARUNCĂRI

5.1. Forţele aerodinamice reprezentate de vântul real şi vântul relativ. Noţiunea de vânt relativ reprezintă rezistenţă pe care aerul prin compoziţia să o opune unui corp care avansează. Vântul real care poate fi negativ (în cazul în care aerul se deplasează contra deplasării corpului, său pozitiv, atunci când deplasarea aeruului este în acelaşi sens cu deplasarea corpului.

5.2. Forţa de frecare. Este componenta tangenţială la suprafaţă de contact dintre două corpuri a forţei de sprijin pe care unul din corpuri o exercita asupra celui de-al doilea. În timpul deplasării, forţa de frecare are sens opus mişcării deci, are un caracter frenator..

5.3. Atracţia gravitaţională. Reprezintă o forţă care se manifestă permanent în atmosfera terestră şi pe care sportivul nu are posibilitatea de o influenţă, Valoarea acestei forţe de atracţie este o constantă de 9.81m/sec²

5.4. Energia potenţială. Reprezintă o forţă cu care ori ce corp este dotat în situaţia în care se găseşte pe o traiectorie oarecare şi suporta forţa atracţiei gravitaţionale

 

6. ALŢI FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ PERFORMANŢA ÎN ARUNCĂRILE ATLETICE

În cazul aruncărilor cu material cu caracteristici planoare, aruncarea sulitei şi aruncarea discului, alte câteva elemente pot intra în discuţie atunci când vorbim despre lungimea unei aruncări

6.1. Unghiul de incidenta. Reprezintă poziţia pe care materialul îl ia în raport de direcţia traiectoriei centrului sau de gravitate.

6.2. Deschiderea laterală. Reprezintă distanţa laterală pe care o va lua materialul în raport de direcţia sa de zbor (esenţială în cazul aruncării discului şi a aruncării sulitei, nulă în cazul aruncării greutăţii şi a aruncării ciocanului. (datorită sfericităţii materialului)

6.3. Stabilitatea giroscopică. Reprezintă efectul mişcării de rotaţie imprimată în final materialului de concurs şi care permite stabilizarea acestuia pe traiectoria de zbor. Foarte importantă în aruncarea discului şi parţial în aruncarea sulitei, inexistenţa în cazul aruncării ciocanului şi al greutăţii. De remarcat că tocmai pentru a reduce această mişcare de ruliu (oscilaţii laterale, termen utilizat în navigaţia maritimă şi corespunde legănărilor laterale) care frânează foarte mult deplasarea discului în cazul în care eliberarea lui se face fără a i se imprima o rotaţie în sensul acelor de ceasornic, modificările aduse în construcţia discului care au plasat cea mai mare parte a masei discului în cercul metalic exterior al discului.

 

7. ASPECTE BIOMECANICE PARTICULARE

7.1. Aruncarea greutăţii

7.1.1. Viteza iniţială a greutăţii. Viteza la care greutatea părăseşte mina aruncătorului are cea mai mare influenţă asupra lungimii traiectoriei. O creştere a vitezei de ordinul a numai 0,1m/sec va determina o creştere a lungimii aruncării de 25 – 30 cm pentru aruncările cuprinse între 17 şi 22m, cu condiţia că unghiul de lansare să rămână neschimbat. Teoretic, pentru o aruncare de cca. 15.50m, este necesară o viteză iniţială de minimum 11.5m/sec. Aruncătorii de nivel mondial accelerează greutatea până la o valoare în jurul a 14m/sec.

Schimbarea vitezei iniţiale	Creşterea distanţei	Câştig net
De la 10 la 11m/sec	12.10 la 14.27	2.17m
De la 11 la 12m/sec	14.27 la 16.64	2.37m
De la 12 la 13m/sec	16.64 la 19.20	2.56m
De la 13 la 14m/sec	19.20 la 21.97	2.77m

Câştigul obţinut prin creşterea vitezei iniţiale cu 1m/sec la o înălţime de eliberare de 2.10m (TUTJOWIZSCH)

Evoluţia tehnicii de aruncare a greutăţii plecând de la aruncarea fără elan, trecând prin aruncarea cu săritura laterală şi ajungând până la tehnica actuală, fie cu translaţie, fie cu rotaţie, reprezintă de fapt necesitatea optimizării parcursului de accelerare a materialului. Acest parcurs de accelerare al aruncării ar trebui să fie cât mai lung posibil în limitele permise de regulament şi cât mai rectiliniu posibil (în cazul tehnicii clasice de aruncare a greutăţii) sau o curbă cât mai regulată (în cazul aruncării cu rotaţie)

Realizarea acestor exigente în practică de antrenament sau de concurs este dificilă datorită însăşi regulilor de desfăşurare a probei. Experimentele făcute arată că, în cazul atleţilor ce reuşesc să producă o valoare mare a vitezei iniţiale, cca 75^o din valoarea acestei acceleraţii este obţinută în faza de realizare şi cea a efortului final şi numai 25^o în faza punere în mişcare (elan). Acesta ar trebui să fie explicaţia a două situaţii diametral opuse întâlnite în practică curentă, în timp ce diferenţele de performanţă între aruncările fără elan şi cele cu elan în cazul aruncătorilor consacraţi sunt relativ mari 2 -2.50m, în cazul sportivilor debutanţi sau lipsiţi de experienţă, diferenţa dintre cele două modalităţi de a arunca greutatea este foarte mică, uneori chiar aruncările fără elan pot fi mai lungi decât cele cu elan.

Explicaţia în cazul debutanţilor este că aceştia nu stăpânesc nici fizic şi nici tehnic modalităţile de accelerare a materialului la sfârşitul elanului. Ar mai fi o explicaţie dar cu conotaţii psihice, fiind vorba de o aruncare a unui obiect, este greu pentru un debutant să înţeleagă că de fapt materialul se « aruncă cu picioarele » şi mai puţin cu mâinile. Percepţia fiind una erorifoarte simplă, ca să arunc cât mai departe trebuie să acţionez cât mai repede asupra materialului şi de aici, excluderea picioarelor, « efectul de sandwich » şi multe alte erori conduc la aruncări sub potenţialul fizic al executantului (Glumind, un începător în tainele aruncărilor în mod firesc va lega practică acestui grup de probe de noţiunea de forţă, corect în parte, dar ar trebui întrebat în situaţia a doua exerciţii clasice de dezvoltare a forţei, împins culcat şi genuflexiune cu halteră, în care are o performanţă mai bună. Poate aşa, în timp va accepta ideea că deşi departe de bila, picioarele fac partea grea a muncii.

7.1.2. Unghiul de aruncare. În cazul aruncării greutăţii, unghiul de aruncare optimal se cifrează între 40^o - 42^o. O reducere de 5^o a unghiului sub care se efectuează aruncarea (de exemplu de la 41^o la 36^o va determina într-o aruncare de 17m o pierdere în lungimea traiectoriei de numai 18 cm, în cazul unei aruncări de 22m pierderea va fi de numai 30 cm. Dacă eliberarea se efectuează cu unghiuri mult sub cele optimale, pierderile devin importantă, pentru o aruncare de 17m pierderea se va situa în jurul valorii de 70 cm, iar în cazul unei aruncări de aproximativ 22m, pierderea va fi de cca 1.20m.

Unghiul de lansare optim va depinde în mare măsură de caracteristicile morfologice ale aruncătorului dar şi de gradul de stăpânire a tehnicii de aruncare

Unghiul de aruncare optimal în funcţie de lungimea aruncării (ECKER)

În taloul de mai sus avem o analiză comparativă a ceea ce se întâmplă cu lungimea aruncării atunci când unghiul de eliberare variază. Observăm că aruncările cu adevărat valoroase se realizează cu unghiuri de lansare în jurul valorii de 42^o, valorile prezentate nu trebuiesc absolutizate, dar ceea ce este cert, este faptul că niciodată, indiferent de viteza iniţială a greutăţii sau a punctului de unde este eliberată, aceasta nu va ateriza aproape de 20m în cazul în care unghiul de lansare are valoare în jurul cifrei de 38^o

7.1.3. Înălţimea punctului de eliberare. Înălţimea punctului de eliberare a greutăţii are rolul cel mai puţin semnificativ în influenţarea lungimii aruncării. Fiind un factor ce ţine de morfologia atletului, nu poate fi ameliorat prin procesul de antrenament, cu toate acestea, o tehnică deficitară sau ne stabilizata poate conduce la reducerea înălţimii punctului de eliberare (extensia incompletă a membrelor inferioare în momentul efortului final sau « efectul de sandwich » în cazul pierderii aliniamentului segmentar în faza efortului final.

O creştere a înălţimii punctului de eliberare de numai 1 cm va mări deasemenea cu 1 cm lungimea aruncării. O reducere a înălţimii punctului de eliberarea de la 2.20m la 2.10m (într-o situaţie în care valoarea vitezei iniţiale este 12 – 14m/sec iar unghiul de aruncare de 41^o) va reduce lungimea aruncării cu numai 9 cm. În situaţia inversă, în care înălţimea punctului de eliberare creşte de la 2.20m la 2.30m, iar ceilalţi doi parametrii rămân ca şi în situaţia anterioară, câştigul în lungimea aruncării va fi de numai 17 cm.

Contrar aruncării discului său aruncării sulitei, în cazul aruncării greutăţii, indiferent de procedeu, factorii aerodinamici proprii materialului său cei proprii condiţiilor atmosferice vor avea o influenţă nesemnificativă, putând fi neglijaţi.

 

7.2. ARUNCAREA DISCULUI

La fel ca şi în cazul aruncării greutăţii, viteza iniţială a materialului şi unghiul de lansare reprezintă factorii esenţiali în stabilirea lungimii traiectoriei discului. Diferitele aspecte particulare ale parcursului activ de aruncare şi unele momente care rezultă, constituie punctul central al factorilor biomecanici care reglementează aruncarea discului. În afară de necesitatea producerii celei mai mari viteze iniţiale de zbor a discului, capacitatea atletului de a gestiona caracteristicile mecanice şi aerodinamice ale materialului reprezintă sarcinile cele mai importante ale aruncătorului. Mai mult decât în alte probe, forţele care acţionează asupra discului când este în aer pot avea o foarte mare influenţă asupra comportamentului materialului şi implicit asupra performanţei. Aceste forţe apar datorită formei geometrice a discului, a direcţiei şi vitezei de lansare şi mai ales de la poziţia discului în zbor, stabilă sau nu.

7.2.1. Parcursul de accelerare. Spre deosebire de aruncarea sulitei, limitarea zonei de elan la un cerc cu diametrul de 2.50m în cazul aruncării discului, nu dă posibilitatea aruncătorului să accelereze materialul pe un parcurs lung. Evoluţia în timp a tehnicii de lansare a discului a urmărit tocmai creşterea parcursului activ al aruncării pentru accelerarea la maximum a materialului, important fiind faptul că amplitudinea parcursului de accelerare influenţează de o manieră decisivă viteza cu care materialul va părăsi mina aruncătorului. Şi cu toate acestea, este dificil de stabilit lungimea cea mai eficace a acestui parcurs, fiecare aruncător va alege parcursul de accelerare propriu în funcţie de parametrii săi de forţă şi de caracteristicile sale morfologice. De reţinut însă, că parcursul efectuat de disc la începutul piruetei nu are un impact decisiv asupra lungimii aruncării, în timp ce parcursul urmat după reluarea sprijinului bilateral până la finalul aruncării va fi determinant. Să ne reamintim cele cinci faze care compun aruncarea discului:

• Faza de punere în micare în sprijin pe ambele picioare, debutează cu ducerea braţului portant spre înapoi după efectuarea balansurilor preliminare (t1) şi ia sfârşit în momentul în care piciorul drept părăseşte solul.
• Faza de elan în sprijin pe un singur picior (stângul), debutează atunci când piciorul drept părăseşte solul (t2) şi durează până în momentul părăsirii solului şi de către piciorul stâng semnificând intrarea în faza de zbor (t3).
• Faza de săritură (faza fără sprijin) începe atunci când piciorul stâng părăseşte solul şi se termină în momentul în care piciorul drept reia contactul cu solul după săritura (t4).
• Faza finală în sprijin unilateral, este situată între momentul atingerii solului de către; piciorul drept şi aşezarea piciorului stâng în « poziţia de forţă »
• Faza finală în sprijin bilateral debutează o dată cu plasarea piciorului stâng în « poziţie de forţă » (t5)

                       

 

 

 

 

 

 

 

A. Parcursul activ al lansării discului                                                   B. Parcursul activ al lansării discului

Vedere de sus                                                                                 vedere din lateral

Cele două figuri de mai sus prezintă schematic parcursul activ al aruncării discului într-o vedere de sus (A) şi o vedere din lateral (B), cu toate acestea, trebuie menţionat faptul că aceste reprezentări grafice au un caracter teoretic, în practică diferenţele individuale sunt semnificative chiar şi în cazul aruncătorilor de certa valoare.

Pe parcursul derulării acţiunilor în cercul de aruncare, discul efectuează două rotaţii complete (U1 şi U2), iar discul poate părăsi mina aruncătorului chiar şi urmând o traiectorie ce iese în afară proiecţiei verticale a ramei cercului (t6), tocmai în intenţia măririi braţului de pârghie şi a parcursului activ de accelerare. Pe parcursul celei de a două rotaţii (P2), discul urmează un parcurs ce corespunde unghiului de aruncare în « poziţia de forţă », elementul tehnic cel mai important înaintea efortului final, fiind răsucirea corpului.

Poziţia de forţa la finalul elanului, exemple de răsucire a corpului

Răsucirea maximă a trunchiului se poate obţine cu ajutorul unei pre tensionări a muşchilor pieptului în situaţia în care:

Genunchiul piciorului drept este orientat către direcţia de aruncare

Axa umerilor face un unghi de 90^o cu direcţia de aruncare

Braţul drept care poartă discul este împins mult în spate în raport cu linia umerilor

Braţul stâng este fixat în poziţie opusă direcţiei de aruncare

O pre tensionare incompletă (schiţă din partea dreaptă) a musculaturii pieptului se; produce în situaţia în care unghiul format între linia umerilor şi axa bazinului este relative mic sau atunci când braţul drept nu este poziţionat mult în spate, având drept consecinţă imposibilitatea transmiterii puterii rezultate din răsucirea bazinului la nivelul materialului

Comportamentul discului în zbor. După părăsirea mâini aruncătorului discul va fi supus influenţelor forţei gravitaţionale şi altor factori care vor afecta performanta într-o măsură mai mare decât în cazul celorlalte aruncări. Datorită formei sale şi suprafeţei largi precum şi a masei reduse, discul se va comporta pe traiectorie de o manieră particulară. Suprafaţa discului expusă la înaintare va ridica cele mai mari probleme, putând să conducă la o traiectorie de zbor mai lungă sau mai scurtă în funcţie de mărimea suprafeţei expuse la înaintare. Pentru acest motiv, la eliberarea discului, degetul arătător va imprima discului o mişcare de rotaţie în jurul propriului ax, iar sensul va fi cel al acelor de ceasornic. La un nivel ridicat de stăpânire a tehnicii de lansare, discul ajunge să execute 5 – 8 rotaţii complete pe secundă, valoare ce îi poate conferi o notă de stabilitate pe traiectorie.

Poziţia discului în timpul zborului poate fi definită utilizând trei unghiuri:

V – vectorul vitezei de deplasare a discului

D – diametrul discului (axa materialului)

A – axa centrală

 - Unghiul de aruncare (unghiul format între vectorul vitezei de deplasare (V) şi orizontala solului)

 - Unghiul de atitudine (unghiul format între axa materialului (D) şi orizontala solului

 - Unghiul de atac (diferenţa între unghiul de atitudine () şi unghiul de aruncare ()

În principiu, discul va avea traiectoria cea mai lungă în situaţia unei rezistente minimale a aerului şi a unei acţiuni foarte puternice din partea aruncătorului. Valorile teoretice optimale ale unghiurilor prezentate mai sus sunt:

35 - 37 pentru unghiul de aruncare

10 - 15 pentru unghiul de atac

Înclinaţia părţii posterioare a discului în raport cu traiectoria descrisă ce Centrul de Greutate al discului de 10 - 15.

Valorile prezentate au aşa cum spuneam, un caracter pur teoretic şi foarte important, sunt stabilite (TUTOWISCH şi BARTONIETZ) în condiţii de vânt zero. Cum rar se întâmplă că în concursurile de altetism să întâlnim o astfel de condiţie atmosferică, este de la sine înţeles că aceste valorile suferă modificări în funcţie de direcţia şi intensitatea vântului. Situaţiile concrete sunt multiple, condiţiile atmosferice putând să se schimbe de mai multe ori în cadrul aceluiaşi concurs şi nu puţine au fost situaţiile în care schimbările au fost radicale, impunând din partea atletului modificări de fineţe pentru a putea adapta tehnica de eliberare la condiţiile date.

În situaţia unui vânt puternic din spate, unghiul de aruncare va fi mult mai mare, în jurul valorii de 40^o cu un unghi de atac mult mai mic, sub valoarea de 10^o.

În situaţia unui vânt dominant din fata unghiul de aruncare va fi mai închis, sub valoarea de 30^o, în timp ce unghiul de atac poate depăşi 15^o. În aruncările cu vântul din faţă de cele mai multe ori greşelile apar la nivelul unghiului de lansare

În situaţia unui vânt lateral venind din parte stânga, aruncătorul trebuie să încerce să plasarea materialul pe traiectorie cu marginea dreapta înclinată în direcţia de aruncare (aşa numita poziţionare a discului « sub vânt »)

7.3. ARUNCAREA SULIŢEI

Din punct de vedere biomecanic, partea ciclică a elanului (alergarea) are o semnificaţie redusă sub aspectul accelerării materialului, dar în acelaşi timp poate avea un efect negativ asupra părţii aciclice a elanului în situaţia în care viteza dezvoltată nu creează premizele efectuării în condiţii optime a acestei părţi esenţiale a elanului. Pe parcursul ritmului de cinci paşi care urmează părţii ciclice a elanului este foarte importantă menţinerea vitezei déjà obţinută de ansamblul sportiv – material, şi deasemenea, adoptarea unei poziţii optimale a corpului şi a sulitei înainte de începerea tracţiunii finale asupra suliţei. În această fază a aruncării, săritura în pas încrucişat precum şi blocarea avansării ansamblului cu piciorul stâng, vor avea un rol determinant în stabilirea lungimii traiectoriei suliţei.

Poziţii şi viteze în timpul fazei de pregătire şi a efortului final

lo – lungimea fuleului de blocaj

Şo – parcursul activ de accelerare (parcurs urmat de suliţă din momentul reluării sprijinului bilateral până la părăsire mâinii aruncatoruli)

Ho – înălţimea punctului de eliberare (măsurată la nivelul manşonului suliţei)

o – unghiul de aruncare (unghiul între vectorul vitezei iniţiale şi orizontala solului)

o – unghiul de atitudine (unghiul format între axul longitudinal al sulitei şi orizontala solului)

Vo – viteza iniţială de eliberare

Vi – viteza de coborâre

Vx – viteza orizontală

o – unghi de aterizare

o - unghiul de înclinare al axului longitudinal al corpului în raport cu verticală.

Unghiul de înclinare longitudinală a corpului aruncătorului în raport cu verticală are o însemnătate deosebită deoarece el reprezintă un indicator al unei poziţii favorabile de aruncare. În acest sens, un unghi de 30 - 36^o măsurat la momentul dublului sprijin asigura un decalaj important al etajului motor faţă de celelalte două, atletul intrând sub material într-o poziţie de arc. Un unghi de atitudine al sulitei în jurul valorii de 30 - 35^o asigura o traiectorie optimă. Săritura în pas încrucişat este de fapt un fuleu mult mai lung decât precedenţii (cu cca 20% mai lung) şi asigură o plasare segmentara şi a sulitei într-o poziţie cât mai favorabilă pentru începerea accelerării materialului. Scurtarea acestei sărituri în pas încrucişat coroborata cu adoptarea unui unghi de înclinaţie a axului longitudinal al corpului sub valoare de 25^o va conduce la o reducere a luării de avans în translaţie şi implicit la scurtarea parcursului activa asupra suliţei.

Obiectivul principal al ultimului pas în ritmul de cinci paşi, pasul de blocaj, este de a crea o tensiune maximă în poziţia de arc asigurând astfel premizele unui transfer eficace de mişcare până la momentul final al aruncării.

Caracteristicile aerodinamice ale suliţei (cu toate modificările succesive de construcţie) fac că unghiul de aruncare şi celelalte unghiuri să afecteze într-o manieră foarte inportanta calitatea tehnicii de aruncare şi implicit, lungimea aruncării. Construcţia sulitei cu centrul de împingere (CP) diferit de centrul de greutate (CM) semnifică faptul că forţele aerodinamice vor declanşa un moment de basculă (Mp) care va coboari vârful suliţei.

Parametrii aerodinamici ai traiectoriei suliţei

 

CM – centrul de greutate al sulitei, situat undeva în fata manşonului

CP – centrul de împingere, situat pe manşon

L – vectorul actiuniik de împingere

Mp – momentul de basculă, a cărei valoare este de data de distanţa dintre CM şi CP

Vw – valoarea vitezei absolute a vântului

V – viteza absolută a suliţei

Va – viteza de rotaţie a sulitei în jurul axului longitudinal

 - unghiul de eliberare

 - unghiul de atac

Unghiurile operaţionale de eliberare se situează sub valoarea de 40, diminuându-se pe măsură ce viteza iniţială a sulitei creşte. Valorile optimale la aruncătorii de mare valoare se situează între 30 - 36, în plus faţă de unghiul de eliberare, unghiul de atac (unghiul format între orizontala solului şi axul transversal al suliţei) influenţează şi el comportamentul sulitei pe traiectorie. Situaţia optimă se crează în cazul în care unghiul de atitudine are valori superioare unghiului de aruncare, iar unghiul de atac va prezenta valori de sub 10

Modificările succesive de construcţie, prin avansarea centrului de greutate al sulitei au condus la creşterea momentului de basculă şi au determinat reducerea planarii sulitei şi implicit, accelerarea traiectoriei descendente. În această situaţie, modificările tehnicii de eliberare au condus la adoptarea unor unghiuri de atitudine inferiaore ca valoare unghiului de aruncare. În cazul aruncării sulitei pentru bărbaţi, un vânt lejer din spate va întârzia momentul de basculă al sulitei şi implicit intrarea în traiectorie descendenta. În cazul aruncării sulitei pentru femei, modificările costructive în raport cu poziţia centrului de greutate al sulitei ne fiind atât de importante ca în cazul bărbaţilor, situaţia favorabilă se prezintă atunci când vântul sufla cu o intensitate lejeră din faţă.

Trebuie să amintim deasemenea faptul că, în afară unghiurilor descrise, în unele situaţii, sulita deviază lateral faţa de axul principal de aruncare. Cunoscut sub numele de « unghi de deviaţie » acesta apare în situaţiile în care din dorinţa accelerării braţului aruncător, umărul şi întreaga parte stângă a aruncătorului care constituie pivotul aruncării cedează, iar umărul stâng se retrage.

Unghiul de deviaţie laterală

Aceasta deviere a vârfului sulitei spre dreapta în raport cu axul principal de aruncare poate să conducă la aterizarea sulitei în afara limitelor regulamentare ale zonei de recepţie. În consecinţă, acest unghi trebuie redus la maximum prin eliminarea cauzelor care îl determina. În cele mai multe cazuri, dezaxarea laterală se produce datorită cedării punctului fix virtual de la nivelul mumarului sting, aruncarea efectuându-se pe lângă axă suliţei. În afară de ratarea mai mult sau mai puţin semnificativă a aruncării, există riscul accidentarii la nivelul cotului braţului aruncător.

 

NOTĂ: toate referinţele sunt pentru aruncători de braţ drept