Alergări - generalități

Alergări - generalități
Print Friendly, PDF & Email

1. Clasificarea probelor de alergare

Nu cu mult timp în urmă, se utiliza o clasificare a probelor de alergare atletică în funcţie de o serie de noţiuni generale care se întrebuinţează şi în prezent

Actualmente se utilizează o clasificare a probelor de alergare ce are la baza date ştiinţifice ce ţin cont de procesele fiziologice ce furnizează sau restructurează energia necesară efectuării efortului solicitat.

Exerciţii de dominanţă anaerobică alactacidă

În acest tip de exerciţii, intensitatea cererii de energie este atât de mare încât organismul nu poate face apel decât la rezervele intră şi pericelulare pentru a o satisface. Aceste rezerve fiind reduse cantitativ, internsitatea foarte nu poate fi păstrată dincolo de limitele energetice

Exerciţii de dominanţă anaerobică lactacidă

În acest caz în care intensitatea exerciţiului rămâne foarte ridicată iar durata lui se prelungeşte, rezervele intră şi periarticulare ne fiind suficiente organismul îşi va obţine energia din substratul glicolitic. Deoarece procesul glicolizei anaerobe presupune un timp pentru furnizarea energiei, intensităţile scad în raport cu distanţele de parcurs.

Exerciţii de dominanţă aerobă

În acest caz, suportul energetic este deosebit faţă de primele două tipuri de exerciţii, asigurarea energetică se face pe baza suportului lipidic şi în prezenţa oxigenului. Viteza de furnizare a energiei este scăzută însă cantitatea de energie ce poate fi pusă la dispoziţia organismului este practic nelimitată

Familia alergărilor atletice este subdivizata în patru categorii de probe, probe ce se găsesc în programul oricărei competiţii majore fie ea naţională, continentala sau mondială

2. ANALIZA FULEULUI DE ALERGARE

Definiţie – un fuleu de alergare reprezintă un ciclu complet de picioare, adică, spaţiul parcurs de sportiv între două contacte succesive pe acelaşi picior. Un fuleu comporta deci, două demi-cicluri ce se succed alternativ, un demiciclu în sprijin şi un demiciclu în zbor. Elementele care caracterizează un ciclu (fuleu) sunt

Analiza unui demiciclu o vom face plecând de la două elemente, faza de sprijin cuprinde un lanţ închis corespunzător membrului aflat în contact cu solul şi un lanţ deschis pentru celălalt membru ce nu se afla în contact cu solul.

2.1. Faza de contact cu solul (lanţ muscular închis) – perioada de sprijin

Din punct de vedere mecanic, faza de amortizare începe din momentul în care piciorul intra în contact cu solul (imaginea 5) şi se termină în momentul în care proiecţia verticală a CGG coincide cu verticala sprijinului (imaginea 7). Piciorul liber în această fază începe o acţiune de flexie a gambei pe coapsă, valoarea maximă a flexiei fiind la momentul verticalei. Dacă din punct de vedere biomecanic termenul de amortizare este corect, din punct de vedere stict al reprezentării ideo-motoare, termenul ar trebui înlocuit cu „reluare activă a contactului”.

Urmare a modului în care se va face contactul cu solul, reacţia sprijinului va fi mai mult sau mai puţin orientată împotriva sensului alergării (în conformitate cu legea acţiune – reacţiune, o nforta exercitată asupra solului va determina o reacţie de răspuns egală ca intensitate dar de sens opus) afirmaţia că reacţia reazemului va fi mai mult sau mai puţin orientată împotriva sensului alergării are în vedere modalitatea tehnică în care se întăra în contact cu solul. În cazul unei acţiuni a gambei piciorului care vine la aterizare este o acţiune lentă şi orientată exclusiv de sus în jos, reacţia de răspuns va fi către în sus şi înapoi şi deci o frânare excesivă. În cazul în care piciorul vine la aterizare cu o mişcare rapidă de „agăţare” dinspre înainte înspre înapoi, iar contactul se ia cât mai aproape de proiecţia verticală a CGG, frânarea va fi mult redusă. În termeni de stadion, piciorul care vine la aterizare se precipită el pe sol şi nu aşteaptă solul să vină în contact cu el

Momentul verticalei este faza cea mai dificilă a perioadei de sprijin, încrucişarea picioarelor va determina o presiune suplimentară care în mod evident va determina o reacţie a reazemului orientată către verticală. Această fază a perioadei de sprijin se vor stabili coordonatele traiectoriei CGG în faza de zbor, motiv pentru care un contact „agăţat” în faza anterioară va avea drept consecinţă un timp de staţionare redus în la momentul verticalei. Trecând rapid peste acest moment, alergătorul va ajunge în faza de impulsie (imagine 8 şi 9) care reprezintă singură fază activă a alergării (singură fază care prin eficacitatea ei influenţează viteza de deplasare) În această fază de impulsie cu cât proiecţia verticală a CGG va fi mai departe de locul de contact, cu atât impilsia va fi mai puternică. Forţa piciorului de sprijin va acţiona pe sol dinspre înainte spre înapoi, reacţia sprijinului fiind orientată dinspre înapoi înspre înainte, deci, în sensul alergării.

alergari Perez 1 3

alergari Perez 4 6

alergari Perez 7 9

alergari Perez 10 11

Marie Jose Perec

În concluzie, în peroiada de sprijin, piciorul de contact va trece din punct de vedere biomecanic prin trei fază, primele două (faza de contact şi momentul verticalei) cu efecte negative asupra vitezei de deplasare şi o a treia, singură în măsură să influenţeze pozitiv randamentul alergării. Acesta afirmaţie trebuie însă nuanţata, ambele faze negative în condiţii de tehnicitate bună pot avea influenţe negative mai reduse (acţiunea rapidă pe o traiectorie Înainte – înapoi a piciorului ce vine la aterizare, acţiunea de agăţare a aceluiaşi picior, rezistenta la cedare a musculaturii care fixează genunchiul) care pot crea premizele optimizării fazei active, faza de impulsie. Şi în acesta fază, o serie de acţiuni voluntare ale sportivului pot creşte sau reduce randamentul împingerii. (mişcare lentă şi insuficient dirijată spre înainte şi în sus a piciorului liber, impulsie incompletă din piciorul de sprijin la nivelul genunchiului şi mai ales la nivelul gleznei).

2.2. Faza de suspensie

Reprezintă factorul spatu-timp care separa două contacte succesive pe picioare diferite. Aspectul cel mai important în economia alergării este reprezentat de lipsa contactului complet cu solul, corpul sportivului fiind supus legilor gravitaţiei şi a rezistenţei aerodinamice, elemente care reduc viteza de deplasare. Perioada de suspensie este rezultatul obiectiv al eforturilor produse în perioada de sprijin care a precedat-o, ea permite alergătorului să realizeze o serie de ajustări segmentare care favorizează echilibrul şi pregătirea reluării sprijinului într-o poziţie care permite reducea la maxim a frânării.

Faza de susprnsie începe din momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul şi durează până la momentul în care celălalt picior intra în contact cu solul. Pe tot parcursul acestei faze aeriene, alergătorul nu are nici un punct de contact cu pista de alergare, găsindu-se în imposibilitatea oricărei acţiuni motrice. CGG al alergătorului va descrie în aer o traiectorie pe care sportivul nu o mai poate influenţa, traiectorie caracterizată printr-o lungime (distanţa între două contacte succesive pe picioare opuse) şi o anumită înălţime şi că şi în cazul săriturilor valoarea parametrilor constitutivi ai traiectoriei de zbor, depinzând de viteza iniţială (viteza la finalul impulsiei) şi unghiul de desprindere.

De la sfârşitul impulsiei, (imagine 2) membrul care a efectuat impulsia va fi în mod brutal accelerat spre înainte şi în sus sub acţiunea flexorilor gambei pe coapsă în urma pretensionării lor în faza de impulsie. Gamba se flectează pe coapsa şi are drept consecinţă reducerea inerţiei membrului şi deci creşterea vitezei sale unghiulare. Flexia gambei pe coapsa va ajunge la valoarea sa maximă la momentul verticalei piciorului aflat în contact cu solul. (imagine 7) Bazinul care la sfârşitul impulsiei intrase într-o lejeră atitudine de anteversiune (consecinţă a impulsiei) prin acţiunea voluntară de flectare a coapsei pe bazinul piciorului liber vă compensa această atitudine, acţiunea sa viguroasă putând să conducă la o poziţie de retroversiune a bazinului

Oscilaţia spre înainte a piciorului liber vă începe încă din momentul intrării în contact cu solul cu celălalt picior şi se va accelera pe măsură ce genunchiul piciorului liber vă avansa către înainte şi în sus. (de urmărit acţiunea piciorului drept al alergătoarei din kinograma) Consecinţa acestei acţiuni este crearea unei presiuni suplimentare asupra piciorului de sprijin. (conform principiului actiune-reactiune, această presiune suplimentară va spori valoarea impulsiei piciorului de sprijin.) Trebuie subliniat că există o relaţie directă între nivelul de ridicare a genunchiului liber şi eficacitatea impulsiei piciorului de sprijin

Urmărind în continuare sinergia acţiunii celor două picioare, unul în faza de impulsie, celălalt deplasându-se liber către înainte şi în sus, observăm că acţiunea de terminare a impulsiei printr-o acţiune energică a gleznei va determina la nivelul piciorului liber o mişcare de inversă orientată în jos şi spre înapoi, pregătind în acest fel contactul cu solul cu acest picior.

Acesta este tipul de mobilizare al reluării contactului cu solul specific sprintului unde adevărata reprezentare motrică a sportivului este aceea de impingerie spre înapoi a unui covor rulant. În cazul demifondului (800 -1500m) ţinând cont de faptul că vitezele de deplasare sunt din ce în ce mai mari, dinamica fuleului de alergare tinde să se apropie din ce în ce mai mult de cea a sprintului.

În cazul demi-fondului lung şi a fondului, faza de reluare a contactului cu solul a piciorului de o va fi cu mult mai puţin activa decât în sprint. Gamba va continua avansarea sa către înainte fără ca mişcarea de coborâre în jos şi înapoi să fie atât de evidentă, fapt pentru care, contactul cu solul se va realiza în acest caz mult mai pasiv şi pe călcâi, urmat de o derulare completă a gleznei.

2.3. Acţiunea echilibratoare a braţelor (segmente libere)

Mişcarea braţelor în timpul alergării va trebui să compenseze rotaţiile CGG determinate de deplasarea trenului inferior, deoarece mobilizare segmentului liber la finalul impulsiei pe celălalt picior se efectuează în jurul accestui picior ceea ce nu poate decât să orienteze deplasarea sa cu o componentă rotatorie (şoldul şi gamba liberă pivotează în jurul şoldului şi a piciorului de sprijin). Braţul corespunzător piciorul de impulsie va fi propulsat către înainte pentru a compensa momentul unghiular al piciorului liber. Braţul situat de aceiaşi parte cu piciorul de spijin, va fi retropulsat (împins către înapoi). Astfel, mobilizarea echilibrată acestor mase contro-lateratele va permite continuitatea deplasării lineare.

Mobilizarea braţelor se va realiza cu o flexie constantă a braţului pe antebraţ în vederea angajării rapide a segmentului în ansamblul său. Modificarea acestui unghi (în special alungirea lui) produce o încetinire a mobilizării întregului segment.

În faza de sprijin, contactul cu solul se realizează pe marginea externă a piciorului de contact, glezna găsindu-se într-o uşoară poziţie de adducţie. Planta va intra imediat în contact complet cu suprafaţa de alergare, tonicitatea segmentului precum şi corectitudinea acţiunii va face că talonul să nu atingă solul. Contrar acestei acţiuni, în fond, talonul va intra primul în contact cu solul urmând o derulare completă a piciorului pe sol. Contactul se va realiza la verticala genunchiului flectat la cca 130ᵒ, acesta permiţând neutralizarea energiei potenţiale, punerea sub tensiune a extensorilor gambei şi mai ales, diminuarea momentului de inerţie a CGG şi deci de a accelera viteza de translaţie în jurul unui nou punct fix.

În mod evident, accelerarea coborârii segmentului liber şi căutarea unui contact activ al piciorului cu solul este rezultatul acţiunii ischio gambierilor şi a muşchilor fesieri, (de reţinut pentru pregătirea de forţă a sprinterilor) musculatura specifică acţiunii de tracţiune a membrului inferior. Ţinând însă cont de viteză orizontală, de punerea piciorului de contact sub proiecţia verticală a genunchiului precum şi de distanţă mică dintre locul de contact şi verticală CGG, acţiunea de tracţiune nu se realizează decât pe un traiect relativ scurt, esenţialul acţiunii motrice a fuleului specific sprintului rămânând acţiunea de împingere.

Un argument în plus pentru a justifica acţiunea muşchilor ischio – fesieri în această fază de tracţiune a fuleului specific sprintului, este constatare faptului că marea majoritate a accidentelor în sprint afectează ischio gambierii deoarece aceştia sunt supuşi unei întinderi pronunţate pentru realizarea unui ciclu anterior cât mai eficace fiind astfel supuşi la o contracţie extrem de puternică.

2.4. Consideraţiuni anexe

În general valoarea vitezei orizontale a atletului va fi în funcţie de trei parametrii

Amplitudinea fuleului – distanţa între două sprijine pe picioare diferite. Este de reţinut faptul că în cazul sprinterilor de mare valoare, amplitudine fuleului creşte progresiv până în jurul cotei 45 – 50 m, este constantă până în jurul cotei 90m, urmând să scadă treptat până la sosire în cazul unei curse de 100 m. De reţinut faptul că în cazul începătorilor, amplitudinea maximă a fuleului de alergare este obţinută mult mai devreme decât în cazul sportivilor consacraţi şi în consecinţă, ceilalţi doi factori se modifică, menţinerea realizându-se mult mai puţin iar reducerea amplitudinii apaparind mult mai devreme

Frecventa fuleelor – numărul de sprijine pe unitate de timp. Valoarea frecvenţei este condiţionată de două variabile, durata sprijinului pe sol şi durata fazei de zbor. Cum durata fazei de zbor este în funcţie de aspectul traiectorei care chiar şi în cazul începătorilor este destul de puţin ridicată, rămâne ca eficacitatea fuleului să fie determinată aproape în exclusivitate de a doua variabilă şi anume durata sprijinului pe sol. Într-o expresie de stadion, sprinterul este atletul capabil să furnizeze un maximum de putere în minimum de timp. Frecvenţa va creşte treptat până în jurul cotei de 25m, rămâne constantă până când va scădea concomitent cu creşterea lungimii fuleului.

Traiectoria CGG. Acesta traiectorie va avea un aspect sinusoidal datorat în cea mai mare măsură alternantei sprijin – zbor. Esenţial în aspectul general al traiectoriei CGG este orientarea vectorială care nu trebuie să fie foarte ridicată deoarece această traiectorie înaltă a CGG determina o creştere a duratei de zbor şi o amortizare mult mai importantă, ambele situaţii conducând la o pierdere a vitezei de deplasare.

3. ANALIZA STARTULUI DE JOS (oficial, startul obligatoriu în probele de sprint)

Dacă învăţarea tehnicii alergării de viteza se poate realiza separat de modalitatea de punere în acţiune (startul de jos) prin utilizarea unei tehnici mai simple folosite cu precădere în antrenament, startul din picioare, pentru o activitate competiţională este necera învăţarea startului de jos. După o lungă perioadă în care startul chiar şi în probele scurte se efectuă din poziţia „în picioare „în anul 1887, SHERYLL este primul atlet care foloseşte o plecare quadrupedica sau aşa numita plecare de jos, săpându-şi cu cuiele două găuri în pista de zgură în aşa fel încât să poată împinge la plecare. Mult mai târziu, în evoluţia materialelor pentru atletism, apar blocurile de start că în final să se ajungă la instalaţiile sofisticate de astăzi în care totul este integrat într-un sistem complet automatizat (plecare – sosire)

Tehnica propriu zisa a startului de jos a evoluat foarte puţin (ca de altfel mai toate gesturile tehnice specifice atletismului modern), sporirea randamentului determinând foarte puţine ajustări de-a lungul timpului (este interesant de menţionat că în ultimii aproape 50 de ani, singurele modificări de ordin tehnic sunt apariţia stilului „flop Fosboury „şi a aruncării greutăţii cu piruetă – Barijnikov, 1970. Restul au fost modificări de regulament mai mult sau mai puţin determinate de esenţa activităţii în sine )

În cazul startului de jos, micile modificări apărute în evoluţia tehnicii sunt datorate în principal ideii de a pleca din ce în ce mai rapid. Dar, în acest gen de plecare în cursa există un mare impediment, mai alles la nivelul copiilor şi începătorilor, forţa necesară combaterii dezechilibrării spre înainte pe braţe, este de multe ori mult prea mare depăşind capacităţile copiilor sau a începătorilor, motiv pentru care observăm în practică, plecări „din picioare „mult mai eficiente. Rămâne la latitudinea formatorilor alegerea soluţiei optime, recomandarea însă este de a crea un nivel al pregătirii fizice generale care să permită copiilor şi începătorilor adoptare şi efectuarea startului de jos. Intrarea în competiţii de foarte de timpuriu, obliga la o asimilare a tehnicii în vederea participării la competiţiile de sprint specifice fiecărei etape de vârstă (distanţele sunt adaptate capacitatiulor funcţionale, startul de jos însă este obligatoriu la ori ce nivel.

Dispunerea blocurilor de start. În debutul procesului de învăţare a tehnicii startului de jos, recomandarea generală legată de distanţă între calele blocului de start este lungimea tibiei executantului. Soluţia este tranzitorie şi are un caracter mai mult utilitar, cât mai repede cu putinţă trebuie trecut la învăţarea corectă a tehnicii startului de jos şi implicit a reperelor individuale legate de poziţionarea blocului de start.

Aşezarea în blocurile de start este precedată de poziţionarea atletului în fata blocurlor şi ulterior retragerea cu spatele până la ajungerea în faţa blocului, urmează punerea mâinilor pe sol şi apoi fixarea picioarelor în calele de plecare, fxarea labelor picioarelor în blocstarturi trebuie să fie fermă şi într-o pronunţată flexie dorsală (poziţie ce asigură o impulsie eficienta) Genunchiul piciorului situat în blocul din spate este sprijinit pe sol braţele simetric depărtate în raport cu axa mediană a pistei sunt plasate în spatele liniei de plecare (fără să o atingă) Faptul că braţele şi în final degetele vor suporta cea mai mare parte a greutăţii corpului atletului, poziţia degetelor trebuie să aibă o ţinută dinamică astfel degetul mare depărtat iar celelalte degete lipite şi depărtate de el.

Foarte important este respectarea în poziţia” gata” a unui unghi de flexie intre glezna – genunchi – coapsa care să permită un randament oprim al deplasării segmentare. Astfel, unghiul la nivelul genunchiului nu va fi nici prea deschis (până în 120ᵒ) nici prea închis (nu sub 90ᵒ) Biomecanic vorbind, unghiul optim de flexie este de 90ᵒ, astfel acest unghi trebuie să se regăsească la nivelul gleznei pentru a asigura eficienţă maximă a extensorilor labei piciorului

Datorită faptului că valoarea flexiei la nivelul genunchilor este diferită în cazul celor două segmente aflate în blocurile de start, înclinaţia acestora vă fi diferită, astfel tibia segmentului situat în blocul din faţă va formă cu orizontală un unghi de cca 45ᵒ, în timp ce tibia situată în blocul din spate va formă cu orizontală un unghi de cca. 25 - 30ᵒ. Rezultă de aici ca pentru a avea gleznele la un unghi optim de acţiune de 90ᵒ şi în poziţie de contact ferm cu blocurile, unghiul de înclinare a blocului plasat în spate trebuie să fie complementar cu unghiul făcut de tibie cu orizontală şi să aibă o valoare de cca 65 - 70ᵒ, iar pentru cel plasat în fata va trebui să aibă o înclinaţie de cca 45ᵒ. Aceasta ar fi explicaţia pentru că deschiderea blocului anterior să fie mai mare decât cea a blocului posterior.

În poziţia” pe locuri” umerii sunt aduşi cel puţin la verticala sprijinului pe braţe şi chiar puţin în fata verticalei şi asta pentru a evita ca la comanda” gata” a starterului, deplasarea, spre înainte a trunchiului. În măsura în care se adopta această poziţie a umerilor dincolo de verticală sprijinului de la comandă” pe locuri”, se reduce mult riscul dezechilibrului la comanda” gata”, dezechilibru ce poate conduce la un start greşit (în contextul ultimelor reglementări legate de startul greşit, eliminarea acestui risc este esenţială)

Poziţia capului alergătorului se găseşte în prelungirea trunchiului şi se va păstra aşa şi la comanda” gata”

În momentul perceperii semnalului sonor (focul de pistol) ambele braţe sunt proiectate în sus, unul spre înainte celălalt spre înapoi. Din această cauză, trunchiul da senzaţia că este ataşat de bazin prin intermediul muşchilor lombari, umerii se ridică şi se vor găsi orientaţi pe direcţia de împingere a piciorului situat în blocul din spate. Piciorul din fata intra practic în acelaşi timp în acţiune deplasându-se spre înainte printr-o mişcare pronunţată de flexie a gambei pe coapsa şi a coapsei pe bazin. Aceasta flexie a coapsei pe bazin antrenează în mod firesc o ridicare a genunchiului în sus şi spre înainte, participând la redresarea trunchiului.

La momentul punerii în acţiune, foarte importantă este direcţia de acţiune a segmentului plasat în faţă, aspectul general al ansamblului coapsă, genunchi, gamba, picior este o mişcare de” percuţie” de sus în jos şi dinspre înainte spre înapoi, totul fiind dirijat de coapsa care după ce s-a ridicat spre înainte execută o acţiune violentă de reluare a solului pe direcţia sus – jos şi înainte – înapoi în aşa fel încât la contact să beneficieze de o reacţie a solului de jos în sus şi spre înainte. Această mişcare conduce la o reluare a sprijinului în primul pas la o distanţă faţă de linia de plecare, aproximativ egală cu distanţa dintre blocul din faţă şi linia de plecare. Condiţiile pentru a realiza această mişcare sunt:

Modalitatea în care se va realiza acest prim sprijin după start precum şi a următorilor 4-5 sprijine reprezintă condiţia esenţială a unui star eficient. Pe măsură ce se vor realiza aceşti prim paşi în ”percuţie”, poziţia de alergare se va restructura progresiv în vederea unei reorientări a inpulsurilor pe sol în aşa fel încât reluarea sprijinului cu piciorul din faţa să se facă cât mai aproape de proiecţia verticală a CGG.

Tipărire