800mJ3et1 2016Global, antrenamentul sportiv reprezintă un proces pedagogic ce presupune o anumită formă de organizare şi care exercită asupra personalităţii şi a stării fizice a unui individ un efect complex şi sistematic. Mai precis, din punct de vedere al conţinutului, antrenamentul este o activitate motrică specializată şi sistematic orientată către formarea generală a individului (achiziţia de cunostiințe tehnico-tactice precum şi ameliorarea performanţei fizice). Stăpânirea tehnicii specifice şi ameliorarea performanţei sportive merg mână în mână, una trebuie să progreseze împreună cu cealaltă, scopul general al antrenamentului fiind aducerea sportivului la nivelul maxim al posibilităţilor sale la momentul competitiiei de obiectiv.
     Realizarea optimală a ansamblului obiectiv - antrenament - performanţă implică diferiţi factori aparţinând domeniului fizic, tehnic, tactic, psihologic şi social. Fiecare dintre factorii citaţi, devine un criteriu de reuşită suplimentară şi în acest sens, nu trebuie să fie neglijată activitare de dezvoltare continuă, progresivă şi adaptată. Evident, fiecare activitate sportivă specifică privilegiază factori ce apar prioritari în detrimentul altora care par secundari.
Parte integrată pregătirii sportive, pregătirea fizică constituie spaţiul metodologic care etalează abordarea specifică a antrenamentului sportiv, fiind suma registrelor de intervenţie care în jurul dimensiunii tehnico - tactice contribuie la dezvoltarea capacităţii de performanţă a sportivului, tratând mijloacele specifice disciplinei sale. Într-o manieră mai mult sau mai puţin explicită, pregătirea fizică este redusă la dimensiunea sa "generală" neglijând aspectul său specific. Or dacă îi acordăm pregătirii fizice o funcţie de etalare în raport de adaptările specifice pe care şi le propune antrenamentul sportiv, nu putem să o limităm la singurul său domeniu funciar (pregătire fizică generală). Astfel, conţinutul generic al pregătirii fizice (dezvoltarea calităţilor motrice) nu valorează mare lucru dacă nu este tratat şi în funcţie de specificitatea unei probe anume, orice tehnică sportivă este subînţeleasă prin mijloacele fizice pe care ea le presupune.
     În orice performanţă, tehnica sportivă se înscrie într-un efort cu triplă dimensiune: spaţiu – timp, intensitate – frecvenţă, constantă – neprevăzut. Astfel, pregătirea fizică în serviciul specificităţii trebuie să servească condiţiilor de realizare a sarcinii sportive, interesându-se de aspectele psihomotoare legate de învăţarea tehnicii, de mijloacele funcţionale legate de ameliorarea lor, de dimensiunile energetice legate de probă (intensităţi şi anduranţă specifică). Aceasta ambiguitate a rolului pregătirii fizice în sistemul de antrenament, pune problema analizei sarcinii sportive înaintea elaborării conţinuturilor pentru a trata mai eficace decalajele între profilul evaluat al sportivului şi exigentele probei sale. În funcţie de activitate, pregătirea fizică poate corespunde fie factorului principal al performanței şi în consecinţă o dominantă a antrenamentului (discipline din atletism), fie un suport pe care calităţile tehnice şi tactice vor putea să se sprijine şi fără de care nici o performanţă nu va putea să fie realizată (sporturi colective, sporturi de luptă), fie un factor "bonus" în performanţă pentru activităţi unde pregătirea fizică are o contribuţie minoră la realizarea sportivă (tir cu arcul, golf).
Tendinţa actuală este de a fragmenta pregătirea în cadrul antrenamentul sportiv: pregătire tehnico-tactica, fizică, mentală etc., lăsând în sarcina unor "super-specialisti" pregatirea domeniilor respective, antrenorului revenindu-i sarcina de manager general. Atletismul însă, fiind o activitate sportivă eminamente individuală (excepţie făcând doar probele de ştafetă) se sprijină cu mult mai mult decât alte discipline sportive pe relaţia foarte strânsă între antrenor şi atlet în toate zonele de intervenţie. Exceptând zona de supraveghere, dirijare şi intervenţie medicală care rămâne apanajul cadrelor de specialitate, restul domeniilor de intervenţie ar trebui să fie gestionate de către antrenor. Această situaţie presupune din partea antrenorului, un volum de cunostințe suficient de aprofundate care să-i poată asigura o bună gestionare a activităţii la diverse nivele de performanţă.

TIPURI DE PREGĂTIRE FIZICĂ


     Dacă ne referim la marile principii de planificare ale antrenamentului sportiv, ştim că este vorba de a organiza programarea plecând de de la o pregătire fizică generală mergând către o pregătire fizică specifică care va conduce la competiţie, forma supremă a antrenamentului. Deci, fiecărei perioade trebuie să-i corespundă un lucru adaptat vizând unul mai multe direcţii de dezvoltare particulară. Din acest punct de vedere, putem evidenţia trei mari perioade (macrocicluri) în cadrul unui sezon competiţional.

Pregătire fizică generală

   Acest tip de pregătire fizică vizează în principal dezvoltarea şi armonizarea calităţilor fizice, el reprezintă cca 30-60% din timpul total de antrenament. Pe parcursul acestei perioade de pregătire, se vă urmării în special dezvoltarea punctelor slabe şi întreţinerea celor forte. Acest tip de pregătire va fi pus în operă în perioada de reluare a activităţii de antrenament, perioada în general îndepărtată de cea de competiţii. Lucrul în această perioadă este direcţionat în principal către lucrul aerobic (anduranță fundamentală) deasemenea dirijat către dezvoltarea forţei generale şi a supleţii. Durata acestei perioade de pregătire depinde de doi factori: specificitatea disciplinei şi nivelul practicanţilor. Astfel, perioada poate fi mai lungă în cazul debutanţilor, sau mai scurtă în cazul sportivilor de înaltă performanta solicitaţi mult mai mult de calendarul competiţional

Pregătire fizică auxiliară sau orientată

   Din punct de vedere temporal, ea urmează perioadei de pregătire fizică generală nefiind o ruptură între cele două tipuri de pregătire fizică ci o tranziţie care urmăreşte să dezvolte calităţile fizice cel mai puternic reclamate de efortul specific într-o formă mult mai adaptată la caracteristicile sportivului. De fapt, acestui tip de pregătire îi corespunde aspectul calitativ al conţinutului, faţă de pregătirea fizică generală căreia îi corespunde un aspect cantitativ.

Pregătire fizică specifică

   Aceast tip de pregătire fizică reclama în principal din partea sportivului o participare foarte activă, ea constituind faza în care toate achiziţiile fizice de ordin general vor fi transferate în realizarea tehnicii respective.

Concluzionând, pregătirea fizică reprezintă o componentă a antrenamentului sportiv, ea este în serviciul sportivului şi al disciplinei practicate, ea trebuie să poată fi dezvoltată în paralel cu celelate componente ale antrenamentului sportiv pentru a putea în final să fie integrate conţinutului general al pregătirii atletului.

 

DOMENIILE DE INTERVENȚII ALE PREGĂTIRII FIZICE

 

Domeniul energetic

   Dezvoltarea filierei energetice specifice probei sportive pune problema tratării adecvate a acesteia precum şi a celorlalte filiere filiere energetice. Parametrajul efortului şi calibrarea şedinţelor de antrenament care vizează tratamentul filierelor energetice
Influenta filierei aerobe în antrenabilitatea celorlalte filiere energetice

Domeniul întăririi musculare

Este registrul structural inconturnabil al pregătirii fizice:
Solicitarea teritoriilor musculare reclamate de sarcină sportivă
Luarea în calcul a regimurilor de contracţie specifice pentru realizarea gestului sportiv
Vizează indicii de forţă efectiv necesari unei probe anumite

Domeniul planificării

   Pe parcursul întregului sezon trebuie programată riguros stimularea resurselor organice şi funcţionale ale sportivului. Pregătirea fizică, are rolul de a planifica perioadele de tratare a fiecărei reaurse, veghind la asamblarea lor în cadrul dinamicii încărcăturilor de antrenament Dacă ecartul între nivelul sportivului şi exigentele probei determină necesităţile, obiectivele de performanţă şi calendarul competiţional determină marjele planificării. Problema ce se pune, este cât timp acordăm pregătirii fizice înainte şi între competiţii, răspunsul la această întrebare vine în mod firesc în urma stabilirii nivelului fizic al sportivului raportat la cerinţele probei, precum şi un urma stabilirii precise a obiectivelor şi a calendarului competiţional.

Profilaxia şi refacerea sportivului

   Traumatologia specifică practicii sportive ar trebui să orienteze dimensiunile profilactice ale pregătirii fizice către ameliorarea simţul proprioceptiv, mobilitatea şi blocarea articulaţiilor, reechilibrarea hidrolitică, prevenirea accidentelor musculare, precum şi proceduri de recuperare activă. În acest registru al metodelor active de prevenire, antrenorul şi kinetoterapeutul ar trebui să lucreze în sinergie pentru sportiv, mai ales în recuperarea după accidente sau intervenţii chirurgicale.
   Din punctul nostru de vedere, nutriţia şi pregătirea psihologică ies din preocupările antrenorului, fiecare dintre aceste domenii făcând obiectul unei formaţiuni proprii şi poate genera locuri de muncă aparte în cadrul echipei ce realizează pregătire sportivului. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte disciplina şi proba în care acţionează, antrenorul ar trebui să fie informat în aceste domenii pentru a putea, în final, să orienteze sportivul aflat în dificultate, fără însă că tratamentul concret al situaţiilor acute să facă obiectul sau de activitate. Evoluţia pregătirii fizice către conţinutul din ce în ce mai apropiat de specificul probei, implică faptul că antrenorul să fie el însuşi format inaceasta direcţie.

 

PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

   Procesul de antrenament reprezintă aplicarea unei multitudini de stresuri specifice cărora organismul este obligat să li se adapteze de o manieră mai mult sau mai puţin rapidă. Este adaptarea pe termen scurt sau pe termen lung la încărcăturile de antrenament şi la stresul cronic la care sportivul trebuie să se adapteze pentru a deveni din ce în ce mai performant. PLATONOV « adaptarea este un proces de obişnuire a organismului la constrângerile mediului în care evoluează, stimulii de antrenament solicitând o reacţie organică, psihică şi afectivă, o adaptare către o performanţă cât mai mare »
   Adaptarea pe termen scurt (punctuală şi puternică) răspunsurile adaptative ale organismului vor putea fi sezizate imediat după apariţia unei solicitări (Ex: simpla trecere de la o stare de repaus la o acţiune dinamică, va determina o creştere instantanee a pulsului cu câteva unităţi. Revenirea în repaus, va readuce după un anumit timp valoarea pulsului la valoarea iniţială)
   Adaptarea pe termen lung. Repetarea stimulilor punctuali va antrena în timp o adaptare pe termen lung sau cronică. Pe măsură ce şedinţele de antrenament se înlănţuie, repetarea regulată stimulilor va antrena o adaptare a o organismului pe termen lung, ceea ce reprezintă ameliorarea uneia sau a mai multor calităţi fizice. Astfel, după un ciclu de antrenament în care încărcătura de antrenament rămâne aceiaşi vom observa că stresul indus este mai redus (În cadrul unui ciclu de ameliorare a anduranţei, frecventa cardiacă de repaus va diminua în finalul ciclului în raport cu începutul ciclului).
   Adaptare specifică este un tip de adaptare ce vizează latura tehnică a antrenamentului sportiv şi care nu corespunde aceloraşi două tipuri de adaptare menţionate, ea exprimându-se printr-o eficientizare a tehnicii urmare a adaptărilor pe termen lung la nivelul calităţilor fizice specifice. Planificarea antrenamentului se sprijină pe aplicarea principiilor de bază care vor prezida înlănţuirea fazelor de lucru şi de repaus şi în general guvernează pregătirea unui sportiv, fie el debutant sau mare campion.

Principiul supraîncărcării

   Încărcătura antrenamentului este componenta esenţială a unui program de pregătire fizică. În cadrul antrenamentului fizic solicitările trebuiesc să fie mult peste nivelul solicitărilor fizice obişnuite reclamate de viaţă de zi cu zi. Supra încărcarea reclama în fond, mai mult decât deobicei, provocând o adaptare de lungă durată a organismului care dincolo de câteva săptămâni, va funcţiona cu mai multă eficacitate. Aceasta supraîncărcare se poate realiza fie crescând frecventa unui exerciţiu în cadrul antrenamentului (altfel spus mărind volumul de antrenament) fie mărind intensitatea de realizare a unui exerciţiu într-o durată stabilă, fie mărind durata de realizare a exerciţiului păstrând intensitatea constantă. Pe parcursul întregii cariere a unui sportiv, încărcătura antrenamentului va evolua în termen de cantitate, intensitate şi specializare, iar pentru aceasta trebuiesc respectate câteva reguli:

  • Specializarea trebuie să se instaleze relativ târziu, fiind întotdeauna în concordanţă cu vârsta optimă pentru realizarea performanţei maximale.
  • Ar trebui să existe o trecere progresivă de la pregătirea fizică generală la pregătirea fizică specifică, atât la nivelul carierei cât mai ales la nivelul sezonului de pregătire.
  • Creşterea progresivă a volumului de antrenament: se pare că raportul între volumul de antrenament al unui debutant şi volumul de antrenament al unui sportiv consacrat este de 1/10
  • Creşterea progresivă a numărului de şedinţe de antrenament: în cazul unui debutant, ritmul optim este de 2-3 şedinţe pe săptămână, în timp ce pentru un sportiv de mare performanţă, numărul de şedinţe de antrenament poate ajunge la 12-15 şedinţe pe săptămână, în funcţie de specificul probei.
  • Creşterea progresivă a intensităţii antrenamentului: Prima problemă ce se ridică în cazul intensităţii este reprezentată de evaluarea încărcăturii antrenamentului în funcţie de specificul probei, a doua problemă majoră o reprezintă numărul de şedinţe intensive în cadrul unui ciclu săptămânal. Pentru un debutant acesta corespunde unei singure şedinţe intensive pe săptămână, în timp ce pentru un sportiv de mare performanta se poate ajunge până la 5-6 şedinţe intensive într-un ciclu săptămânal.
  • Durata, amploarea şi complexitatea mijloacelor de recuperare a efortului depus în antrenament. La nivelul debutantului, un somn bun după antrenament poate să fie suficient, această situaţie însă se schimbă la nivelul sportului de mare performanţă, atletul având nevoie de un program foarte precis de utilizare a mijloacelor cele mai eficiente de recuperare pentru a putea făta sarcinilor antrenamentului următor.
  • Trebuie întotdeauna crescut întâi volumul unui exerciţiu sau al unei perioade sau etape şi în continuare creştem intensitatea.
  • În ceea ce vizează volumul de antrenament, este recomandată creşterea în primul rând a numărului de şedinţe de antrenament şi în continuare a durata unei şedinţe.

Principiul specificităţii sarcinilor de antrenament

   Într-o manieră generală, adaptările metabolice şi fiziologice depind de tipul se supraîncărcare a antrenamentului. În cazul unui obiectiv de ameliorare a capacităţilor cardio respiratorii, de exemplu, nu serveşte la nimic să facem exerciţii de abdomen sau lucru de forţă cu braţele. Dacă un ciclist doreşte să fie performant în turul Franţei, trebuie să ruleze pe bicicletă, dacă un alergător doreşte să-şi amelioreze viteza sa de cursă, trebui să alerge, la fel şi un înotător care pentru a ameliora performanţele sale în bazin, trebui să înoate. Studiile ştiinţifice demonstrează fără posibilitate de tăgadă că ameliorarea unei capacitati fiziologice este extrem de specifică, studiile sunt aproape toate de acord că acest principiu este şi mai evident în cazul tinerilor unde transferurile nu au intervenit încă.

Principiul progresivităţii sarcinilor de antrenament

   Creşterea încărcăturii antrenamentului trebui să fie realizată progresiv în vederea evitării durerilor şi accidentelor musculare sau articulare (reamintim că adaptabilitatea ligamentară este cu mult mai lungă decât adaptabilitatea musculară). Pe parcursul primelor 4-6 săptămâni de lucru, în debutul de activitate, sportivul trebui să lucreze cu încărcături uşoare tocmai pentru a evita situaţia prezentată mai sus. După această perioadă iniţială, creşterea încărcăturii se va realiza în mod progresiv pentru a lăsa timp adaptării organismului până la un nivel stabilit în prealabil prin planul de antrenament.

Principiul repetării sarcinilor de antrenament

   Pentru că un stimul să devină eficace trebuie că acesta să fie repetat, astfel, trebuie ales cu mare atenţie numărul de repetări într-un ciclu săptămânal, în general sunt necesare trei zile de recuperare pentru încărcătură anaerobă importantă de exemplu. Dacă pe parcursul unui antrenament o anumită calitate motrică ajunge într-o situaţie critică (epuizare), se poate solicita o altă calitate motrică care la acel moment este antrenabilă. Ideea în general, încearcă să echilibreze numărul de repetări în aşa fel încât să nu se ajungă în situaţia de a epuiza o anumită calitate motrică, soluţia de «avarie» prin abordarea unei alte calităţi trebuie înţeleasă ca atare, ea nu trebuie să devină o modalitate obişnuită de lucru.

Principiul continuităţii, regularităţii şi al stabilităţii în timp al sarcinilor de anttrenament

   Unul dintre teoreticienii importanţi ai antrenamentului sportiv (Metveiev) spunea  "este obligatoriu ca modul de construcţie al antrenamentului sportiv să se realizeze într-o manieră care să garanteze o succesiune de efecte pozitive şedinţelor de antrenament, să evite întreruperea nejustificată a continuităţii şedinţelor de antrenamenament şi reducerea la minimum a oricărei regresii a nivelului atins la un moment dat". Teoretic vorbind, pierderea unui nivel al unei calităţi motrice şi implicit refacerea acestui nivel va costa (din punct de vedere energetic) mult mai mult decât menţinerea nivelului atins deja. În situaţia în care apar astfel de pierderi ale nivelului uneia sau mai multor calităţi motrice ca urmare a unor cauze fortuite (accidente, situaţii profesionale deosebite), problema costurilor pentru revenire nu trebuie pusă, ea intră în discuţie numai în situaţia în care pierderile de nivel sunt datorate unor cauze subiective care vizează atât sportivul (lipsa de interes în pregătire) cât şi antrenorul (greşeli în programarea conţinutului şedinţelor de antrenament)
Procesul de antrenament trebuie înţeles şi tratat ca o activitate anuală sau plurianuala, astfel încât, fiecare şedinţă de antrenament trebuie elaborată şi realizată în « siajul » şedinţei precedente şi cu gândul la următoarea. Continuitatea antrenamentului este asigurată de continuitatea încărcăturilor şi valoarea intervalelor de pauză utilizate în antrenament, pentru că adaptarea organismului pe termen scurt, să poată să să se transforme într-o adaptare pe termen lung (sarcina de bază a antrenamentului fizic) stimulii de antrenament trebuie să fie repetaţi la intervale regulate şi suficient de apropiate. În baza acestui principiu de antrenament, ar trebui evitate întreruperile nejustificate ale procesului de antrenament.

Principiul variaţiei sarcinilor de antrenament.

   Preocuparea în construcţia antrenamentului pentru solicitarea timp îndelungat a unei calităţi motrice în vederea ameliorării randamentului general nu trebuie să conducă la şablonizarea antrenamentului, variaţia componentelor antrenamentului fiind de o importanţă majoră. În caz contrar se acumulează o cantitate mare de oboseală atât fizică cât şi psihică ce va conduce în mod inevitabil la scăderea randamentului sportivului. Cum se poate diversifica şi alterna în cadrul antrenamentului?

  • Prin modificări ale încărcăturilor şi a condiţiilor utilizate pentru dezvoltarea unei calităţi motrice (distanţele de lucru, tipul şi timpul de recuperare între exerciţiile utilizate, alurile de alergare, etc.)
  • Prin numărul şi natura calităţilor motrice prevăzute a fi influenţate într-o anumită perioadă, etapă sau ciclu săptămânal.
  • Prin stabilirea priorităţilor în cadrul unei şedinţe de antrenament, ciclu săptămânal, etapa sau perioada de antrenament.
  • Prin natura şi ambianţa locului de pregătire. La acest punct, condiţionările sunt preponderent de ordin psihic, modificarea reperelor poate conduce la o suportabilitate mai bună a efortului şi un randament sporit în cadrul unui exerciţiu sau antrenament (Imaginaţi-vă o cursă de maraton desfăşurată în întregime pe stadion sau încercaţi schimbarea locurilor de plecare pentru diversele repetări efectuate pe stadion, poate un "50m" în sens invers sau în turnantă, sau de ce nu, pe linia dreaptă opusă).
  • Prin utilizarea mai multor tipuri de încălzire. Sunt situaţii în care acelaşi gen de încălzire se păstrează de la juniori 3 până la seniorat. Ideea nu este de a schimba de dragul schimbării, dar la nivelul dezvoltării calităţilor motrice şi nu numai, lipsa variabilităţii stimulilor conduce de cele mai multe ori la scăderea randamentului fără ca o cauză precisă să determine aceasta scădere. Ducând ceva mai departe argumentaţia, ne-luarea în calcul a acestui principiu, poate conduce în mod indirect la instalarea stării de supraantrenament.

Principiul recuperării efortului depus

   Aşa cum am prezentat mai sus, principiul supra-încărcării implică aplicarea unui stres oarecare organismului în vederea realizării adaptării sale pe termen lung. În mod firesc, fiecărei solicitări trebuie să-i corespundă o perioadă de recuperare obligatorie care să-i permită organismului consolidarea câştigurilor obţinute. Antrenamentele ce nu ţin cont de faptul că sportivul trebuie totuşi să şi recupereze efortul depus, conduc la situaţii extreme, accidentari (majoritatea musculare), oboseala cronică, scăderea efectelor antrenamentelor asupra sportivului, iar în final la ceea ce numim stare de supraantrenament (situaţie limită cu manifestări atât fiziologice cât şi psihice, foarte greu de eliminat, sau în ori şi ce caz cu sechele pentru restul activităţii).
   Ideea de recuperare trebuie discutată în sensul unei recuperări în cadrul unei sarcini de antrenament, între sarcinile de antrenament şi mai ales între antrenamente. Ideea enunţată deja că un antrenament trebuie să se susţină pe precedentul şi să facă posibil următorul se referea în principal la noţiunea de recuperare. După opinia noastră, recuperarea poate deveni la un anumit moment al antrenamentului (perioada pre şi competiţionala) la fel de importantă ca şi parametrii de bază ai antrenamentului: intensitate şi volum. În general, dezvoltarea puterii şi a capacităţii în cadrul pregătirii efortului în diferitele filiere energetice este legată foarte strâns şi exact, de timpii şi natura recuperărilor între exerciţii şi între şedinţele de antrenament. Neglijarea acestui principiu poate conduce la efecte nedorite la ori ce nivel, fie că vorbim de sportivi consacraţi fie că vorbim de debutanţi, timpii şi natura recuperării trebuie să fie în concordanţă parametrii conţinutului antrenamentului.

Principiul reversibilităţii

Ar trebui să înţelegem şi să acceptăm ideea că efectele activităţii fizice depuse nu pot fi eterne, în situaţia în care s-a atins nivelul pregătirii fizice dorite, aceasta trebuie întreţinută în mod constant, în caz contrar, ceea ce s-a obţinut după ore de muncă, se va pierde relativ uşor. Într-un limbaj mai lejer, numim această această activitate: menţinerea pregătirii fizice. O întrerupere a antrenamentului de 5-8 săptămâni după o perioadă de pregătire fizică, poate să conducă la pierderea aproape totală îmbunatăţirilor de ordin fizic ce au fost obţinute în perioada respectivă.

Principiul individualizării

Răspunsul la antrenament sau amploarea adaptărilor sunt individuale deoarece ele depind în foarte mare măsură de bagajul pregătirii fizice anterior începerii pregătirii precum şi de o serie de alţi factori, bagaj ereditar, genotip. Oricare ar fi cantitatea de pregătire fizică efectuată, la un moment dat, sportivul ajunge la un nivel fizic ce nu mai poate fi depăşit indiferent de cantitatea de efort pe care o realizează în antrenamentul fizic. Fiecărei perioade de antrenament, fiecărei calităţi motrice şi fiecărui individ îi corespund efecte strict individualizate ce trebuiesc urmărite şi controlate în mod regulat pentru a putea ajusta planurile de pregătire şi modifica mijloacele utilizate la nivelul efectelor obţinute. În activitatea concretă pe stadion, recomandarea este că atunci când un mijloc se utilizează la anumite valori, valoarea de referinţă să fie actualizată pentru a lua în calcul tocmai progresele realizate pe parcursul folosirii mijlocului de antrenament respectiv

 

TIPURI DE PREGĂTIRE FIZICĂ

Vis-a-vis de exigenţele actuale ale practicii sportive, conceptul de pregătire fizică generală (PFG) este oarecum depăşit. De fapt, creşterea numărului de competiţii care reclamă o mare capacitate de reiterare a performanţei concomitent cu reducerea timpului de pregătire înainte de competiţie sunt două realităţi independente ale practicii sportive care pun sub presiune metodică însăşi principiile de bază ale antrenamentului sportiv.
Pe de o parte trebuiesc rentabilizate procesele de antrenament pe termen scurt, situaţie ce pune în discuţie timpii necesari dezvoltării fizice, iar pe de altă parte, trebuie dezvoltat potenţialul fizic al sportivului cât mai aproape de exigenţele probei sale cu triplul scop al eficacităţii, profilaxiei (prevenirea traumatismelor specifice) şi menţinerii capacităţii de performanţă de-a lungul întregului sezon. În acest caz, dacă conceptul de pregătire fizică generală (PFG) se dovedeşte depăşit, va trebui rapid să găsim modalităţile de restructurare pentru a putea face faţă noilor exigente competiţionale. O abordare modernă a pregătirii fizice oferă mai multe direcţii pentru a putea satisface constrângerile calendarului competiţional, astfel, următoarele dimensiuni sunt posibil de realizat:

  • Pregătirea fizică disociată

   Acest gen de pregătire fizică va fi utilizat de la reluarea pregătirii (începerea unui nou ciclu anual de pregătire) până în mijlocul perioadei de pregătire. Antrenamentele cu caracter « fizic » vor fi separate de antrenamentele cu caracter « tehnic », departe de perioada de concursuri, aceasta modalitate de abordare asigura prin conţinutul ei, dezvoltarea de ansamblu a parametrilor motrici vizaţi în realizarea gestului motric specific. Alternanta sarcinilor fizice cu cele tehnice trebuie însă realizată ţinând cont de principiile antrenamentului enunţate anterior, în caz contrar, există riscul că atletul să nu transfere achiziţiile fizice în exprimarea gestuală specifică şi astfel performanța să nu fie ameliorată.

  • Pregătirea fizică asociată

   Pe măsură ce perioadă pregătitoare avansează către perioada competiţională se va schimba şi tipul de pregătire fizică utilizat trecându-se la pregătirea fizică asociată, aceast tip de pregătire fizică presupunând combinarea sarcinilor cu caracter fizic cu cele cu caracter tehnic în cadrul aceluiaşi antrenament. Abilitatea antrenorului constă în cupla cele două tipuri de pregătire în aşa fel incite ele să se susţină fără efecte negative de o parte sau alta.

 

MODELAREA PREGĂTIRII FIZICE A ATLETULUI

   Privită în ansamblu, pregătirea fizică poate să constituie un factor determinant în obţinerea performanţei sportive, deci dominantă în antrenament (situaţia majorităţii probelor atletice) poate deasemenea să reprezinte un suport obligatoriu pe care aspectele tehnice sau tactice să se aşeze şi fără de care nici o performanţă nu ar putea fi realizată (situaţia sporturilor colective sau de luptă) sau poate să constituie pur şi simplu un « bonus » în cazul activităţilor sportive fără dimesiuni fizice mari (situaţia golfului, tir cu arcul).
   Deşi în epoca modernă, prezența în staff-ul tehnic la majoritatea disciplinelor a apărut un personaj nou, preparatorul fizic, atletismul rămâne fidel conservatorismului său şi sarcinile ce revin preparatorului fizic, rămân în gestiunea antrenorului. La acest moment al evoluţiei fenomenului atletic este greu de imaginat un alt mod de organizare al antrenamentului sportiv, atletismul rămânând o relaţie intimă şi foarte profundă între antrenor şi atlet. Acest aspect are părţile lui bune, dar şi părţile lui mai puţin bune, evoluţia spectaculoasă a modalităţilor de pregătire fizică (atât generală cât şi specifică) reclamă din partea antrenorului de atletism o cunoaştere aprofundată a tuturor aspectelor fiziologice şi metodologice ale pregătirii fizice precum şi modalităţile de adaptare şi aplicare la sportivul avut în pregătire. Metodologia desfăşurării şi susţinerii antrenamentului de pregătire fizică se poate descompune din punct de vedere didactic, în şase faze:

  • Observaţia şi cunoaşterea aprofundată a disciplinei sportive

   Cu toată polivalența sa, antrenorul trebuie să cunoască la perfecţiune cerinţele de natură fizică şi tehnica ale disciplinei, ale unui grup de probe sau a unei probe. Acest deziderat presupune o informare permanentă, în ultimii ani, odată cu pătrunderea tot mai intensă a cercetătorilor în sfera noastră de activitate, volumul de date puse la dispoziţia antrenorilor este foarte mare, pe lângă cunoaşterea acestor noutăţi, antrenorul are datoria de a crea structuri de exerciţii care să se poată adapta datelor puse la dispoziţie de cercetarea ştiinţifică de specialitate.

  • Analiza aprofundată a activităţii

  În această a doua fază este vorba de a sintetiza toate observaţiile de specialitate efectuate în timp şi pe mai mulţi subiecţi şi de a le structura pe capitole şi într-o ordine a importanţei lor în realizarea gestuală specifică:


- Informaţii pe plan bioenergetic. Cunoaşterea contribuţiei filierelor energetice la susţinerea efortului
- Informaţii pe plan structural. Cunoastera tipurilor de contracţie musculară prezente în realizarea gestuală specifică (concentrica, excentrică, izometrica, pliometrica) cât şi a limitărilor în termen de supleţe.
- Informaţii în planul motricităţii. Cunoastera divereselor tipuri de mişcare şi a reproducerii lor (mişcări ciclice sau mişcări aciclice), cunoaşterea tipului de coordonare şi a exigentelor în termen de echilibru şi proprioceptiv.

  • Evaluarea sportivului

O dată analiza realizată, pentru a da un sens şi coerentă antrenamentului, sportivul trebuie evaluat, o analiză diagnostic la începerea pregătirii conferă antrenorului o cunoaştere aprofundată a sportivului sau sportivilor aflaţi în pregătire.
Evaluarea sportivului se poate realiza fie în laborator (teste de laborator) sau pe stadion (teste de stadion). În primul caz, măsurătorile sunt directe şi în consecinţă foarte precise dar cu inconvenientul ca un număr redus de sportivi pot beneficia de ele, în al doilea caz, aplicarea testelor este mai uşoară, dar cu un grad de precizie al rezultatelor condiţionat de o serie de cerinţe:

- Fidelitate, condiţiile de aplicare a testului trebuie să fie de fiecare dată aceleaşi pentru că rezultatele să poată fi comparate
- Validitate, această condiţie presupune că testul sau testele ce se aplică să fi fost experimentate şi validate pentru a putea fi utilizate că referinţă
- Specificitate, testele trebuie să fie în concordanţă cu proba sau grupul de probe practicat. În mode vident referinţă este la testele de efort, iar pentru a avea rezultate obiective a nivelului capacităţii fizice trebuie că aceste teste să aibă un grad de tehnicitate cât mai redus.

Plasată la începutul unei perioade de pregătire sau la începutul unui ciclu de antrenamente, acţiunea poartă numele de evaluare diagnostic şi îşi găseşte utilitatea în construcţia obiectivă a planului de pregătire pentru perioada sau etapă care urmează prin stabilirea punctelor forţe şi a celor slabe ale atletului. În situaţia în care acţiunea are loc pe parcursul unui ciclu unitar de antrenamente, evaluarea va servi la verificarea progreselor (sau regreselor) înregistrate în urma aplicării metodologiei de pregătire şi poartă numele de evaluare operaţională. Realizată în finalul unuei perioade sau a unui ciclu unitar, evaluarea va furniza datele concluzive cu privire la nivelul atins în urma aplicării metodologiei de lucru. Acest tip de evaluare poartă denumirea de evaluare somativa.
În activitatea practică exista tendinţa de a fetişiza acţiunea de testare, pe lângă testele standardizate, acceptate şi utilizate de majoritatea antrenorilor, folosim o serie de teste fizice care prin extrapolare pot prognoza o anumită performanta fizică. Nu cred în valoarea ştiinţifică a acestei manière de lucru, poate şi pentru faptul că ar fi mult prea simplu să fie aşa, în fond pregătirea fizică este suportul pe care se exprima o anumită tehnică ce înglobează un amalgam de componente fizice. Psihic, da, aşa că multe alte fetişuri ce formează lumea atletismului, şi un rezultat la pentasalt fără elean (spre exemplu) poate să însemne o anumită performanţă la săritura în lungime. Totul este să nu absolutizam aplicarea şi interpretarea testelor de ori ce fel, atâta timp cât ele sunt tratate ca o expresie a nivelului fizic său tehnic la un moment dat şi constituie baza unei optimizări a activităţii într-o etapă următoare, sau corectiea parametrilor într-o etapă în desfăşurare, restul ţine de un domeniu intim al activităţii.
De fapt, respectarea cerinţelor de efectuare a evaluării prezentate mai sus va conduce în mod sigur la obţinerea unor informaţii fiabile şi utile necesare în alcătuirea documentelor de planificare şi evidentă a activităţi depuse.

  • Modelarea temporala a activităţii (programarea şi planificarea activităţii)

   După determinarea resurselor specifice, în continuare, etapa următoare consistă în organizarea în timp a strategiei care să permită atletului să să se găsească la nivelul maxim al posibilităţilor sale în ziua competiţiei. Această acţiune de planificare şi programare a întregii activităţi din cadrul antrenamentului, reprezintă o muncă de o importanţă strategică excepţională, motiv pentru care voi încerca o abordare mai puţin didactică. Să ne imaginăm că ar urma să plecăm într-o excursie cu maşina în ... Spania. Îmi vine foarte greu să cred că înaintea plecării nu verificaţi starea tehnică a autovehicolului, nu stabiliţi un itinerar cu puncte de trecere a frontierei şi locuri de popas, că nu aveţi un buget estimativ al costurilor şi nu în ultimul rând, că nu veţi nota într-un carnet cum s-a realizat tot ce v-aţi propus la momentul plecării. Cu mici modificări, am convingerea fermă că lucrurile se vor desfăşura în acest mod şi mai am convingerea că în anul următor, tot ce aţi notat va fi pus în practică.
   Ei bine, şi atunci stimaţi colegi, de ce în multe cazuri planificarea şi programarea este un aspect neglijat aproape complet, de ce numai când se ajunge în situaţia de a fi condiţionat un stagiu sau o acţiune de un plan de pregătire, ne punem pe scris şi de cele mai multe ori scriem lucruri pe care nu le vom face niciodată? De-a lungul timpului am avut ocazia să citesc multe formulare de plan de pregătire, de fiecare dată mi-am pus o întrebare simplă, cum poate fi realistă o planificare făcută în octombrie pentru luna august (în acest interval de timp, o atletă se poate căsători şi chiar naşte un copil) şi mai ales în ce măsură, ceea ce scriem şi semnăm, ne reprezintă. Încerc să atrag atenţia astfel, asupra locului şi a importanţei pe care programarea şi planificarea o au asupra organizarii desfăşurării activităţii, deasemenea aş dori să subliniez un alt aspect la fel de important sau (după părerea mea) chiar mai important şi anume evidenţa activităţii. Rămânând în acelaşi registru, îmi planific un buget, îi programez execuţia şi în final caculez cât m-a costat toată excursia şi apreciez dacă a meritat sau nu, iar pentru anul următor voi fi cu siguranţă mult mai eficient în cheltuirea resurselor.
   Vom încerca în continuare să construim scheletul unei planificări care să satisfacă exigenţele antrenamentului modern, urmând ca programarea concretă a conţinutului să aparţină fiecărui antrenor pentru sportivul său. Insist pe caracterul individual al programării, nivelul performanţei fiind o expresie tehnică la anumiţi parametri fizici strict individuali, situaţie în care tehnica va trebui întotdeauna să fie acordată cu nivelul dezvoltării fizice a atletului. În cazul începătorilor exista tendinţa copierii modelelor, lucru firesc de altfel în adolescenţă, problema care se pune este de ce antrenorii accepta această situaţie.    Exemple? Urmăriţi săritura în lungime la copii sau juniori 3, veţi constata că mulţi încearcă să realizeze sărituri cu paşi în aer deşi calităţile motrice nu sunt nici pe departe în concordanţă cu acasta tehnica de săritură în lungime.
   Planificarea reprezintă de fapt stabilirea şi gestionarea diferitelor faze ale pregătirii încorporate într-un plan global menit să conducă la atingerea obiectivului sau obiectivelor fixate. Aceasta gestionare se plasează într-o logică de progresie ce nu va trebui să excludă una din etapele următoare:

  • Stabilirea obiectivului sau a obiectivelor

Stabilirea obiectivului sau a obiectivelor constituie elementul de plecare obligatoriu al oricărei planificări, fie ea anuală sau de perioadă, de etapă, de ciclu săptămânal sau chiar de antrenament. În final, îndeplinirea sau neîndeplinirea obiectivelor fixate va valida sau invalida conţinutul şi calitatea antrenamentelor efectuate în perioada pentru care s-au fixat obiectivele. Spre deosebire de evaluare, îndeplinirea sau neîndeplinirea unuia sau a mai multor obiective are un caracter mult mai general, concretizându-se la un moment dat printr-o performantă care poate asigura o anumită poziţie într-o ierarhie sau un « record personal » Stabilirea unui obiectiv major, este strict legată de un anumit eveniment important în calendarul competiţional al unui atlet, obiectivele intermediare având rolul să evidenţieze un anumit stadiu al evoluţiei performanţei în cadrul unui plan general (anual sau mulţi anual) mai amplu şi să dea astfel posibilitatea unei reorientări a conţinutului pregătirii.

  • Analiza factorilor determinanţi

În stabilirea unui model viabil de antrenare a capacităţilor fizice există doi factori determinanţi şi anume, sportivul şi proba sau grupul de probe pentru care se realizează această activitate.

Sportivul
În cadrul activităţii de pregătire şi dezvoltare fizică, trebuie plecat de la principiul că nici un individ nu este identic din punct de vedere fizic cu un altul, fiecare este diferit de ceilalţi în raport cu vârsta, cu nivelul experienţei sportive şi calităţile sale fizice şi psihice. Obiectivele pregătirii se vor axa într-o fază iniţială pe ameliorarea coordonării, a capacităţii aerobe, a vitezei precum şi a supleţei. În continuare, pe măsură ce sportivul creşte, accentual se va pune pe achiziţiile de ordin tehnic (adaptate la nivelul calităţilor) şi o îmbunătăţire a potenţialului fizic în general, urmând ca apoi, în drumul către performanţă a atletului, pregătirea va fi direcţionată către dezvoltarea calităţilor fizice specifice probei practicate pentru că în final, pregătirea să aibă un caracter de întreţinere a calităţilor fizice în vederea prelungirii la maximum a carierei sportive.

Proba sau grupul de probe
Este vorba de acele aspecte caracteristice fiecărei probe în parte (sau grup de probe) care alături de factorul uman constituie domeniu de investigaţie în amănunţime pentru a realiza un conţinut şi o distribuţie a pregătirii în aşa fel încât să conducă la realizarea obiectivelor generale stabilite.

Logica internă a probei

Logica internă a unei probe atletice reprezintă caracteristicile obiective care reglementează realizarea ei de către sportiv în raport cu spaţiul, timpul şi parteneri (de exemplu: în cadrul probei 100 m atletul trebuie să obţină cea mai mare viteză într-un spaţiu delimitat şi standardizat ca urmare a plecării la semnal sonor dintr-o poziţie iniţială cu 5 puncte de sprijin)

Calităţile fizice solicitate de probă

Fiecare probă atletică se desfăşoară solicitând mai mult sau mai puţin, una sau mai multe calităţi fizice. Numai cunoaşterea acestor solicitări adăugată la analiza detailata a activităţii specifice va permite o abordare ierarhizată a dezvoltării calităţilor motrice în vederea obţinerii de către a tlet a celei mai bune performante

 

Principiile antrenamentului şi cunoaşterea exigentelor practicării la nivel înalt a probei

Procesul de antrenament ar trebui să fie o construcţie metodică bazată pe o analiză aprofundată a disciplinei. Diferitele sectoare de intervenţie cât şi interacţiunea lor trebuie să fie gestionata de către antrenor, motiv pentru care acesta ar trebuie să posede cunostiinte teoretice aprofundate legate de diverşi factori ai performanţei, ai metodicii de antrenament şi firesc, toate caracteristicile activităţii pe care o desfăşoară.
Într-o paranteză, aş vrea să fac o precizare care ar putea să schimbe puţin optica colegilor noştri mai puţin experimentaţi. În atletism, specializarea pe probe a antrenorului ar trebui să vină după o perioadă de lucru generalizat, ca urmare firească a acumulărilor teoretice şi metodice. Plecând de la premiza că nu ne-am născut antrenori de lot naţional sau olimpic, la baza scării pe care o urcăm de-a lungul carierei stau debutanţii, începătorii, cei care ipotetic vor ajunge mari aruncători, săritori sau aruncători, numai că este imposibil ca ei să ajungă ceea ce ne dorim făcând de la 10 – 11 ani numai şi numai aruncarea ciocanului (de exemplu). Cu cât specializarea este mai timpurie, cu atât coeficientul de pierdere este mai mare şi aş îndrăzni să susţin că el este dublu, se pierd sportivi dar în acelaşi timp, antrenorii se vor specializa şi nu vor mai accepta să iniţieze şi să pregătească în altă proba decât cea care i-a adus primul titlu de campion naţional.

Calendarul competiţional

Planificarea şi programarea antrenamentului specifică atletismului are la bază o anumită progresivitate a sarciniliror şi a încărcăturilor de antrenament, în aşa fel încât atletul să fie capabil ca într-o anumită perioadă de timp să realizeze nivelul maxim al performanţelor sale. Sistemul competiţional românesc are un caracter aparte, aproape în totalitatea lor, competiţiile atletice sunt organizate la nivel naţional, numărul şi seriozitatea competiţiilor regionale fiind extrem de redus conduce în mod inevitabil la reducerea drastică a numărului de competiţii pe care un atlet îl poate realiza într-un sezon. La nivel de mare performanţă, în spaţiul european, numărul competiţiilor este extrem de mare, accesul însă la aceste competii este restricţionat de valoare, astfel pregătirea prin concurs a unei competiţii majore (Campionat mondial, Campionat European, Jocuri Olimpice) devine extrem de dificilă pentru atleţii noştrii. În aceste condiţii, poate ar trebui gândit altfel sistemul competiţional intern în aşa fel încât el să reprezinte efectiv un mijloc de dirijare a formei sportive. Ne-am obişnuit că în competiţiile interne să avem maximum un tur eliminatoriu, să desfăşurăm finale de campionat naţional cu 20 – 25 de săritori în lungime, fără calificări fără baremuri. Problema structurii calendarului competiţional intern este un aspect determinant în alcătuirea şi structurarea pregătirii unui atlet, lipsind o orientare clară pe categorii de vârsta a alcătuirii calendarului competiţional, antrenorilor noştri (la toate categoriile) li se refuză posibilitatea de a dirija forma sportivă cu ajutorul calendarului competiţional.

Factori sociali

Antrenamentul sportiv este dependent în bună masaura de o multitudine de condiţionări externe, care în final vor influenţa într-o măsură mai mare sau mai mică conţinutul şi randamentul activităţii specifice. Gradul de disponibilitate al atletului este direct influenţat de statutul socio-profesional din care face parte (sportiv profesionist, semi-profesionist, amator, încadrat profesional, încadrat şcolar) structura şi conţinutul pregătirii fiind în mod obligatoriu adaptată la situaţia concretă a atletului. Dificultăţile pentru antrenor intervin în momentul în care, grupa de atleţi pe care o pregăteşte nu are aceiaşi structura socio-profesională, situaţie în care toată « bucătăria » antrenamentului este bulversată. Soluţia, este practic imposibil de dat, în cele mai multe cazuri, experienţa şi capacitatea de adaptare a antrenorului este o rezolvare dar cu siguranţă, nu cea mai fericită.

Ultimele articole publicate

Real time web analytics, Heat map tracking