Definiție – săriturile în general, reprezintă un ansambluri de gesturi codificate având drept scop străbaterea unui spațiu oarecare, săriturile atletice în particular, reprezintă o autoproiectarea corpului în spaţiu dintr-o singură săritura sau mai multe, pe o traiectorie cât mai lungă sau cât mai înaltă. Familiei săriturilor atletice îi corespund probele de săritură în lungime, săritura în înălţime, triplu saltul şi sartura cu prăjina

Clasificare, în funcţie de aspectul traiectoriei corpului în faza de zbor, săriturile atletice se împart în:

  • Sărituri dominant orizontale (săritura în lungime şi triplusaltul)
  • Sărituri dominant verticale (săritura în înălţime şi săritura cu prăjina)

Obiectivul general al fiecărei dintre aceste sărituri va fi următorul:

  • Pentru săritură în lungime, producerea energiei maxime necesare pentru a deplasa corpul pe o traiectorie cât mai lungă posibil
  • Pentru săritură în înălţime, producerea energiei maxime necesare deplasării corpului pe o traiectorie cât mai înaltă
  • Pentru triplusalt, producerea şi întreţinerea energiei maxime necesare deplasării corpului pe o traiectorie cât mai lungă din trei sărituri susscesive.
  • Pentru săritură cu prăjina, producerea, transferul şi reutilizarea energiei maxime necesare pentru a deplasa corpul pe o traiectorie cât mai înaltă posibil.

Optimizarea acţiunilor ce vizează obţinerea performanţei maxime în fiecare dintre aceste probe are la baza existenţa unui punct comun tuturor săriturilor atletice şi anume exigenta unei reglări spaţiale perfecte a cursei de elan în scopul:

  • obţinerii punctului optim de bătaie sau impulsie în funcţie de exigenţele tehnice specifice (sărituri verticale) şi exigente regulamentare (sărituri orizontale)
  • reglarea intensităţii cursei de elan în aşa fel încât să poată fi creată în momentul bataii-desprinderii inpreuna cu componenta verticală, un unghi de desprindere specific fiecărei probe de sărituri astfel încât să se obţină cea mai lungă sau înalta traiectorie de zbor

Din punct de vedere regulamentar, comun tuturor probelor de sărituri este” bătaia unipodala” (pe un singur picior) fapt ce structurează într-o manieră comună acţiunile particulare ale fiecărei probe de sărituri

1. PRINCIPALELE OBIECTIVE ALE REALIZĂRII GESTUALE ÎN PROBELE DE SĂRITURI ATLETICE

1.1. Autopropulsarea în spaţiu, crearea de acţiuni pe sol orientate în vederea realizării tehnice specifice fiecărei probe în parte.

1.2. Utilizarea reacţiunilor solului la acţiunile proprii, transferându-le cu cele mai mici pierderi CGG. (importanta alinierii segmentelor în momentul bataii-desprinderii precum şi a fixării segmentare)

1.3. Asigurarea echilibrului corpului pe traiectoria de zbor

1.4. Utilizarea raţională a rotaţiilor reale apărute în faza de zbor şi datorate forţei şi direcţiei de desprindere. Compensarea sau accentuarea acestui gen de rotaii în vederea păstrării echilibrului pe traiectorie se realizaza cu ajutorul rotaţiilor segmentare compensatorii, efectuate de către membrele inferioare şi superioare.

1.5. Realizarea unei deplasări segmentare controlate în faza de zbor în concordanţă cu caracteristicile mecanice ale traiectoriei de zbor.

1.6. Optimizarea şi securizarea aterizării în funcţiei de exigenţele regulamentare ale probei.

2. FACTORI LIMITATIVI AI PARAMETRILOR TRAIECTORIEI DE ZBOR

În săriturile atletice, performanta realizată depinde în mare măsură de aspectul traiectoriei de zbor, astfel o traiectorie preponderent orizontală caracterizează săritura în lungime şi triplu saltul, în timp ce o traiectorie preponderent verticală caracterizează săritura în înălţime şi săritura cu prajinna. Aceste aspecte teoretice sunt determinate la rândul lor de o serie de aspecte mecanice.

Viteza iniţială de zbor, valoare reprezentată de viteză cu care sportivul părăseşte sprijinul şi se desprinde.

Unghiul de desprindere, este reprezentat de unghiul sub care această viteză se manifestă

Rotaţiile reale, urmare a acţiunii de bataie-desprindere şi a aplicării forţelor rezultante în raport cu CGG al săritorului.

Rotaţiile compensatorii, urmare a acţiunilor specifice realizate de săritor în timpul zborului menite să diminueze sau să accentueze rotaţiile reale în vederea optimizării zborului. Pulsia

Din punct de vedere balistic, traiectoria de zbor va fi rezultanta unei forţe orizontale reprezentată de viteză de elan şi o forţă verticală reprezentată de impulsia piciorului de bătaie al sportivului precum şi acţiunea de avântare a piciorului de atac. Un simplu exerciţiu de geometrie plana care conduce la construcţia unui paralelogram cu ajutorul a doi vectori orientaţi diferit, în care unul este reprezentat de viteză orizontală şi celălalt de viteză ascensinala (verticală) va permite modelarea unghiului de desprindere specific fiecărei sărituri în parte. Astfel, pentru a avea o săritură lungă sub aspectul traiectoriei, cu atât componenta verticală (unghiul de desprindere) trebuie să fie mai redusă iar componenta orizontală mai mare. În cazul săriturilor verticale situaţia este exact inversă (în cazul săriturii cu prăjina lucrurile se complica şi se modifică)

Găsindu-se în deplasare la o valoare relativ mare a vitezei sale, atletul va avea dificultăţi în adaptarea perfectă a declanşării componentei verticale în raport cu CGG care firesc se găseşte şi el în deplasare. Cu alte cuvinte, dificultate sportivului este de a aplica forţa de desprindere în CGG într-o poziţie care să favorizeze tipul de săritură ce se efectuează. În situaţia în care vectorul forţei de desprindere se aplică posterior în raport de CGG, atiunea va determina o cantitate de rotaţii reale antero posteriare greu de anihilat şi va avea drept consecinţă un zbor razant şi scurt. În situaţia în care această forţă se aplică anterior în raport cu CGG, traiectoria va fi înaltă şi scurtă ca lungime.

Cele două situaţii prezentate reprezintă situaţii extreme cu valoare teoretică de analiza, în practică, situaţiile sunt mult mai nuanţate însă principiul rămâne valabil. De multe ori în practică avem surpriză să constatăm că săritorul în lungime efectuează sărituri cu o traiectorie mult prea înaltă ce nu îi vor permite o sărituri la nivelul său maxim, sau o săritură în înălţime în care între locul de bătaie şi aterizarea pe saltea este o distanţă de 4-5m. (sub aspect metodic, trebuie analizat cu atenţie şi cu argumente solide, rolul şi efectul săriturilor cu elan redus, acele sărituri în care nici viteza orizontală, nici cea verticală şi nici unghiul de desprindere nu vor avea niciodată valorile pe care le dorim în săriturile cu un elan mare. Practică curentă arata că ponderea săriturilor cu elan mai scurt decât elanul de concurs este covârşitoare, ori în atarei condiţii, întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este de fapt ce vrem să antrenăm? Atâta timp cât toţi parametrii în care se realizează săriturile cu elan scurt sunt complet modificaţi raportat la săriturile cu elan de concurs. Afirmaţia are şi mai multă greutate în cazul săriturilor în care viteza de deplasare şi cea iniţială sunt foarte mari la săriturile cu elan complet)

Aş aduce în discuţie un termen mai puţin folosit dar care după părerea mea exprima exact acţiunile ce trebuie realizate, este vorba de ”momentul optim de impulsie”.

În principiu:

  • declanşarea componentei verticale înaintea ajungerii CGG deasupra sprijinului produce efectul său maxim exact în moomentul în care CGG al săritorului se va găsi deasupra piciorului de sprijin şi va determina în consecinţă o traiectorie predominant verticală, situaţie întâlnită la săritura în înălţime
  • declanşarea componentei verticale în momentul în care CGG al săritorului se găseşte deasupra piciorului de sprijin va produce efectul maxim în momentul în care CGG vă depăşii piciorul de sprijin, determinând o traiectorie predominant lungă, specific pentru săritură în lungime şi triplu salt.

Între cele două situaţii extreme vor putea apărea o infinitate de situaţii în vederea creerii traiectoriei dorite, ceea ce trebuie avut în vedere însă, este faptul că bazinul săritorului avansează continuu deasupra piciorului de bătaie intrat în contact cu solul. Datorită vitezei orizontale acumulate pe elan, precum şi acţiunii piciorului de atac, momentul de aplicare a acţiunilor de transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională este extrem de important în economia fiecareui tip de săritură. În cele mai multe cazuri, abilitatea şi momentul declanşării componentei verticale a vitezei de deplasare, depinde de capacitatea de analiză a atletului asupra propriului său comportament motor în momentele imediat premergătoare aşezării piciorului de bătaie pe sol şi imediat după aceasta. Această capacitate care reprezintă un element de maximă tehnicitate aduce în discuţie un factor extrem de important, şi anume, viteza de deplasare a atletului. Deşi viteza este unul din factorii esenţial care condiţionează lungimea (în cazul săriturilor orizontale) sau înălţimea zborului în cazul săriturilor verticale (foarte importantă în cazul săriturii cu prăjina şi mai puţin importantă în cazul săriturii în înălţime) totuşi în acest caz nu putem vorbi niciodată de dezvoltarea vitezei maxime pe elan ci mai degrabă de viteză maximă optimală. Cu alte cuvinte, săritorul este constrâns să dezvolte o viteză orizontală atât de mare, încât să poată să fie capabil ca la momentul spefific să o poată transforma în viteză ascensională pe o traiectorie specifică fiecărei probe de sărituri.

              Acesta poate fi una dintre explicaţiile faptului aa extrem de puţini sprinteri de mare valoare au fost şi săritori de mare valoare (exemplul care întăreşte regula este atletul american Carl Lewis). Astfel, unui atlet ce valorează 10.2-10.5 pe 100 m îi va fi practic imposibil să realizeze bătaie – desprindere care să-i asigure un zbor foarte lung deoarece toată mobilizarea să segmentara este orientată în vederea producerii unei viteze orizontale maxime cu o traiectorie cât mai joasă şi mai lineara a CGG. Îi va fi astfel imposibil atletului ca la momentul punerii piciorului de bătaie pe sol să poată la această viteză să-şi reorienteze acţiunile în vederea unei transformării vitezei orizontale în viteză ascensională pe o traiectorie cu înălţimea secifica fiecărei probe. Deci viteza cu care sportivul va ajunge la prag va avea o valoare atât de mare cât acesta poate transforma în viteză ascensională la momentul desprinderii.

              Sub aspect metodic, comportamentul specific în faza de legătură a cursei de elan cu bataia-desprinderea reprezintă o acţiune constantă de adaptare între exprimarea tehnică specifică şi capacităţile fizice şi mentale ale sportivului de a transforma viteza orizontală într-o viteză ascensională pe un traseu specific fiecărei sărituri.

3. FAZELE SĂRITURILOR ATLETICE

Analiza oricărei sărituri atletice va cuprinde patru faze comune tuturor săriturilor dar cu pondere diferită în economia fiecărui tip de săritură. În toate tipurile de sărituri există o fază constantă ca importanţa şi anume bataia-desprinderea, celelalte trei reprezentând elemente de importanta variabilă în funcţie de tipul de săritură. Deci, construcţia traiectoriei unei sărituri va avea că faza de importanta maximală comună, faza de bătaie – desprindere, de eficacitatea ei depinzând rezultatul concret al săriturii

3.1. Cursa de elan (faza sprijinelor succesive)

Această primă fază în cronologia desfăşurării unei sărituri are drept principal obiectiv, obţinerea unei viteze maxime utile la momentul ajungerii în faza următoare (legătura între cursa de elan şi bătaia – desprinderea). Sportivul va trebui să ajungă la un nivel de automatizare a acţiunilor sale pe parcursul cursei de elan încât alergarea să să fie relaxată fără încercări de ajustări oculomotorii pentru a ajunge în zona de legătură elan-bataie desprindere. Cursa de elan începe din momentul în care sportivul se pune în mişcare şi durează până la momentul în care sportivul modifica tehnica de alergare pentru realizarea în condiţii optime a fazei următoare, bataia-desprinderea, faza specifică tuturor săriturilor.

Obiectivele cursei de elan sunt:

a) Obiectiv cantitativ, este căutat în prima parte a cursei de elan şi constă din obţinerea unei viteze orizontale de deplasare cu ajutorul căreia săritorul înmagazinează o cantitate importantă de energie cinetică ce va fi proportinala cu pătratul vitezei de deplasare. Aşa cum afirmăm anterior, o viteză orizontală maximă va avea efecte negative în momentul bătăii moment ce reprezintă în fond o modificare rapidă a direcţiei vitezei de deplasare. Pentru acest motiv, sportivul va căuta să dezvolte o viteză orizontală care să-i permită realizarea acţiunilor voluntare de schimbare a traiectoriei CGG, viteză pe care o putem numi viteza optimă. (valoarea acestei viteze reprezintă viteza cea mai ridicată care poate fi transformată în viteză ascensională) Valoarea absolută a acestei viteze optimale va fi în funcţie de tipul de săritură ce urmează a fi efectuat şi bine-nţeles de caracteristicile individuale ale sportivului, atât fizic (forţa, viteza, putere, coordonare) cât şi caracteristicile tehnice.

Afirmaţiile anterioare vin să întărească rolul extrem de important al reglării spaţiale al cursei de elan atunci când avem în vedere optimizarea performanţei sportivului, dependenta de locul în care se face bătaia, fie în raport de pragul de bătaie ca factor limitator al elanului şi plecând de la locul de unde se măsoară performanţa în cazul săriturii în lungime şi triplusalt, fie în raport de verticală stachetei în aşa fel încât înălţimea maximă a traiectoriei de zbor să fie obţinută deasupra acesteia în cazul săriturii în înălţime şi prăjina.

Reglarea cursei de elan presupune un antrenament specific care să permită determinarea de o manieră foarte precisă a vitezei maxime optimale precum şi a unuia sau a mai multor semne de control. Plasarea unuia sau a mai multor semne de control pe pista de elan este o chestiune discutabilă, părerile sunt şi pro şi contra, utilitate lor fiind sensibil influenţată de o serie de factori speciali aparţinând fie sportivului: oboseala, serexcitare, fie condiţiilor atmosferice (temperatura, vânt, precipitaţii atmosferice) în ori ce caz, semnele de control plasate pe ultima parte a elanului pot să facă mai mult rău decât bine, în situaţia în care ele sunt plasate pentru o estimare aproximativă a începerii pregătirii fazei de tranziţie cursa de elan, bataie- desprindere îşi găsesc o oarecare utilitate, în cazul în care reprezintă un indiciu al preciziei locului de bătaie, atunci ele pot produce mari neajunsuri deoarece încercarea de reglare oculomotoare va conduce în mod inevitabil fie la reducerea vitezei de deplasare, fie o schimbare de ritm ce va deregla faza imediat următoare şi implicit, întreaga săritură

b) Obiectiv calitativ, prioritar în partea a doua a elanului este realizarea legăturii între cursa de elan şi faza următoare, bataia-desprinderea. Pe parcursul acestei perioade, săritorul modifica tehnica de alergare pentru a obţine o poziţionare segmentara ideală momentului bătăii, fără însă să scadă viteza de deplasare şi fără să modifice echilibrul între pretensinarea musculaturii efectuare şi menţinerea unui nivel ridicat de relaxare în timpul alergării.

De fapt, această legătură complexă în derularea ei spaţio-temporală între alergarea pe elan şi momentul bataii-desprinderii este rezultatul direct a ceea ce sportivul a făcut sau nu a făcut în timpul ultimilor trei paşi în cazul săriturii în lungime, triplu salt şi înălţime, şi pe parcursul ultimilor patru paşi în cazul săriturii cu prăjina. Pe parcursul acestei faze se observă în plan sagital o modificare a relaţiilor de spaţialitate între piciorul de bătaie – bazin – umeri în sensul unui avans voluntar al piciorului de bătaie în raport cu celelalte două puncte de reper. Practic, acesta priză de avans a piciorului de bătaie se realizează printr-o uşoară coborâre a CGG pe pentultimul pas de elan (fără însă a scădea viteza de deplasare sau tensiunea musculara) şi alungire a ultimului pas de elan, astfel că în momentul contactului, bazinul să fie replasat pe o traiectorie ascendenta într-o acceleraţie consanta şi cu ajutorului piciorului de atac considerat de fapt ”piciorul de forţă”. Deşi în aparenţă faza bătaie – desprindere sugereaza o acţiune aproape exclusivă a piciorului de bătaie, în realitate însă rolul esenţial este jucat de piciorul de atac care realizează replasarea ansamblului pe o traiectorie ascendenta specifică fiecărei sărituri şi accelerează deasemenea deplasarea CGG în spaţiul de bătaie – desprindere. Piciorul de bătaie va încasa şocul contactului cu solul la momentul bătăii şi va executa împingerea viguroasă spre înainte în mometul desprinderii.

3.2. Bătaie – desprindere

Bătaia – desprinderea este o fază în care în care acţiunile săritorului sunt orientate către exploatarea la maximum a vitezei obţinute pe elan şi transformarea ei în viteză ascensională sub un unghi specific fiecărei sărituri în parte.

Element esenţial în economia săriturii, faza de bataie-desprindere începe din momentul în care piciorul de bătaie intra în contact cu solul şi durează până când acelaşi picior părăseşte solul. Deşi foarte scurtă ca durata această fază, reprezintă elementul cheie al oricărei sărituri atletice. Deşi denumirea fazei este bătaie – desprindere şi derularea ei este atât de rapidă încât cu greu se poat vedea deosebirile între cele două componente (bătaie şi desprindere), acţiunile din punct de vedere biomecanic se deosebesc radical. În această fază a săriturii principiul acţiune – reacţiune este cel mai bine ilustrat, iar afirmaţia că în deplasarea terestră suntem beneficiarii reacţiunilor solului la acţiunile noastre, se confirmă o dată în plus. Am insistat pe această idee deoarece, de multe ori în analizele şi interpretările noastre, suntem tentaţi să judecăm efectele şi mai puţin cauzele, altfel spus, uitând de multe ori că reacţia reazemului mai utilă sau mai puţin utilă, nu vine de nicăieri, ci este rezultatul acţiunilor noastre asupra solului. În derularea acestei faze a săriturii, secvenţa de bătaie reprezita de fapt ce, cât şi cum investim în sol, secvenţa de desprindere reprezentând răspunsul a tot ce am investit în sol. La cele prezentate mai sus, se mai adăugă un aspect deosebit de important şi anume, fixarea şi alinierea segmentara. În secvenţa de bătaie, dacă musculatura piciorului de bătaie nu este pregătită să suporte şocuri de aproximativ de o tonă forţa (în cazul extrem al săriturii în lungime), atunci în secvenţa de desprindere corpul sportivului se va comporta ca o minge desumflata care abia se mai ridică de pe pământ.

În concluzie, dacă bătaia reprezintă efectiv un moment, o fază a săriturii, desprinderea exprima o cantitatea de energie de mişcare imprimată corpului.

Sub aspect mecanic, bătaia are toate caracteristicile fazei de sprijin din alergare, regăsim în ambele situaţii o fază de amortizare şi o fază de impulsie determinate în funcţie de proiecţia verticală a CGG în raport cu punctul de sprijin pe sol. Diferenţele majore între srijinul în alergări şi bătaia la sărituri apar mai ales la nivelul intensităţii forţelor aplicate şi mai ales la nivelul amplitudinii traiectoriei de impulsie (traiectorie de impulsie: traiectoria descrisă de CGG pe tot parcursul contactului cu solul în bătaie). În final, bătaia reprezintă ultima acţiune cu sprijin înaintea angajării sportivului pe o traiectorie parbolica a cărei înălţime şi lungime este structurata în funcţie de specificul săriturii.

În activitatea practică observăm o transformare a vitezei orizontale într-o viteză mai mult sau mai puţin ascensională în funcţie cele două tipuri principale de sărituri:

  • Sărituri dominant verticale, sărituri în care faza de amortizare joacă un rol esenţial permiţând CGG să-şi schimbe brusc traiectoria. În consecinţă, cu cât faza de amortizare este mai mare cu atât schimbarea de direcţie a CGG este mai importantă. În revanşa însă, viteza orizontală se va diminua considerabil datorită frânarii puternice. Obţinerea unei creşteri a valorii fazei de amortizare se realizează printr-o acţiune voluntară de trimetere spre înainte a piciorului de bătaie, astfel ca proiecţia verticală a CGG în raport cu locul de contact să fie mult în spatele acestuia.
  • Sărituri dominant orizontale, contrar săriturilor dominant verticale, în cazul acestor sărituri se va urmări o diminuare a frânarii în faza de amortizare şi o menţinere a vitezei orizontale la valori ridicate ce poate fi transformată în viteză ascensională în faza de impulsie a piciorului de bătaie. Compromisul realizat între amortizarea şi impulsia piciorului de bătaie, altfel spus între viteză orizontală şi cea ascensională a sportivului, va determina valoarea vitezei iniţiale (viteza cu care sportivul părăseşte solul) precum şi unghiul sub care o va face. Vom putea concluziona că această fază reprezintă momentul în care o serie de acţiuni nespecfice săriturilor (alergare pe elan) vor fi transformatein acţiuni specifice săriturilor (faza de zbor)

În analiza detaliată a a cestei faze, trebuie să remarcăm un aspect esenţial, de multe ori neglijat (mai ales cu începătorii) dar care are o implicaţie majoră în transformarea vitezei orizontale în viteză ascensională sub un unghi specific fiecărei sărituri, este vorba de piciorul de atac (piciorul opus piciorului de bătaie) Intensitatea, direcţia şi amplitudinea acţiunii piciorului de atac vor determina în final atât valoarea forţei de impulsie, a unghiului de desprindere precum şi plasarea vectorului forţei de impulsie într-o poziţie favorabilă faţă de CGG, în aşa fel încât rotaţiile reale să fie cât mai reduse (consecinţă, stabilitate pe elan)

Reluând discuţia referitoare la traiectoria de impulsie trebuiesc subliniate o serie de aspecte particulare care fac din acest reper tehnic un punct foarte important sub aspect metodic. Cred că analiza acestui element poate pleca de la momentul punerii piciorului de bătaie pe sol şi ia sfârşit la momentul părăsirii solului de către acelaşi picior de bătaie. Între cele două momente discutăm de traiectoria descrisă de CGG care va îmbraca forme specifice fiecărei sărituri în parte. Pentru cele două sărituri fundamentale, săritura în lungime şi săritura în înălţime lucrurile se prezintă astfel:

Responsabil pentru redirecţionarea traiectoriei CGG de la aspectul linear paralel cu solul pe o traiectorie oblică către în sus şi înainte este piciorul de atac care prin acţiunea sa energică spre înainte şi în sus relizeaza două acţiuni extrem de importante:

  • Mişcarea dinspre înapoi spre înainte a piciorului de atac va crea o presiune suplimentară pe sol prin intermediul piciorului de bătaie şi în consecinţă forţa cu care sprijinul va reacţiona va fi mai mare (să nu uităm că atunci când suntem în sprijin pe sol acţiunile noastre sunt de fapt reacţiunile acţiunilor noastre).
  • Acţiunea energică a piciorului de atac are de asemenea rolul de a direcţiona forţa de impulsie, astfel în funcţie de cerinţele tehnice ale relizarii gestuale direcţia genunchiului piciorului de atac poate fi preponderent spre înainte (săritura în lungime, triplu salt şi chiar săritura cu prăjina) sau spre în sus (săritura în înălţime. Întreprinse de spor

De fapt, bătaia desprinderea reprezinta transformarea unei acţiuni nespecifice (alergarea pe elan) într-o acţiune specifică săriturilor şi anume zborul. Totalitatea acţiunilor întreprinse de sportiv în aceata faza sunt dirijate către transformarea vitezei orizontale obţinute pe elan, în viteză ascensională în funcţie de cerinţele mecanice ale săriturii ce urmează a fi realizată.

Aşa cum a prezentat, această fază are în componenţa ei două momente extrem de importante, momente ce se condiţionează repriciproc şi pe care sportivul le va rezolva în funcţie de tipul de săritură pe care urmează să-l execute. Astfel cu cât momentul bătăii este privilegiat şi acţiunea piciorului de atac se realizează înaintea verticalei CGG, schimbarea de direcţie a CGG va fi brutală şi orientată către în sus. În caz contrar, atunci când în bătaie frânarea este mult mai redusă iar acţiunea piciorului de atac este condusă dincolo de verticală CGG, sportivul va reuşi să conserve viteza acumulată pe elan şi astfel traiectoria sa de zbor va fi pregnant către înainte.

3.3. Zborul

Reprezintă faza specifică săriturilor atletice şi se caracterizează în mod evident prin lipsa contactului cu solul. Implicaţiile acestei stări de fapt sunt multiple în special la nivelul înţelegerii corecte a rolului şi importanţei fazei de zbor.

Din punct de vedere mecanic, faza de zbor reprezintă traiectoria CGG din momentul părăsirii contactului cu solul, până la revenirea pe sol a sportivului. Zborul efectuat de sportiv are două caracteristici esenţiale:

  • Lungimea traiectoriei de zbor determinată de viteza iniţială de desprindere şi de unghiul de desprindere şi care reprezintă punctul teoretic maxim la care corpul va relua contactul cu solul
  • Înălţimea traiectoriei de zbor care este determinată de valoare vitezei verticale realizate în momentul bătăii precum şi de timpul de staţionare a piciorului de bătaie pe sol. (un timp lung de staţionare va determina o desprindere pronunţat verticală, un timp mai scurt determinint o traiectorie predominant orizontală. Firesc ca între cele două afirmaţii realitatea concretă oferă o plaje imensă de situaţii intermediare care conduc fie la optimizarea zborului în funcţie de traiectoria ideală fie la fie la ratarea totală sau parţială a săriturii

Ceea ce este destul de greu de acceptat, mai ales de către începători, este faptul că o dată părăsit solul, corpul sportivului va evolua în spaţiu cu valorile mecanice obţinute pe sol, cu alte cuvinte, viteza de străbatere a spaţiului precum şi unghiul sub care se face acest zbor, nu mai pot fi modificate atâta timp cât nu există contact cu solul (una din marile deosebiri între săritura în lungime şi triplu salt) Deci, o dată cu părăsirea solului toţi parametrii care conduc la valoarea săriturii în sine sunt deja stabiliţi şi nu mai pot fi modificaţi. Să ne reamintim însă că desprinderea este de fapt consecinţă a impulsiei piciorului de bătaie şi a avântării genunchiului piciorului de atac, astfel vectorul forţei de impulsie va trece excentric în raport cu CGG, fie anterior acestuia şi va determina în aer o rotaţie spre înapoi a întregului ansamblu (retroversiune a corpului), fie posterior în raport cu CGG şi va determina o rotaţie către înainte a ansamblului (anteversiune) Aceste rotaţii datorate impulsiei unipodale (desprindere pe un singur picior) în momentul desprinderii sunt inerente oricărei sărituri, valoarea lor fiind expresia valorii forţei şi a direcţiei de împingere, manifestându-se pe toată durata fazei de zbor. Acest gen de rotaţii în aer ale corpului poartă numele de rotaţii reale şi influenţează într-o mai mare sau mai mică măsură în funcţie de sensul şi intensitatea lor, evoluţia corpului sportivului în faza de zbor.

Deşi zborul este faza cea mai urmărită şi analizată faza a unei sărituri atletice, ea nu este în final decât materializarea eforturilor anterioare efectuate de către sportiv în cele două faze premergătoare zborului, cursa de elan şi bataia-desprindederea. Dacă adăugăm acestei afirmaţii şi faptul că ceea ce s-a obţinut ca urmare a derulării celor două faze precedente nu mai poate fi modificat în faza de zbor, se pune firesc întrebare: care este importanţă acestei faze în economia generală a unei sărituri şi care sunt posibilităţile ca în această fază sportivul să poată valorifica la maximum potenţialul dinamic prestabilit în bătaie. Răspunsul este diferenţiat şi adaptat fiecărui tip de săritură în parte, cu excepţia săriturii cu prăjina. Indiferent de săritură, în faza sau fazele (triplu salt) în care sportivul se găseşte în aer şi deci fără contact cu solul, toate mişcările precum şi acţiunile determinate de acestea au ca unic scop echilibrarea corpului pe traiectorie în aşa fel încât aceasta să poată fi cât mai aproape de traiectoria maximă ideală (în baza unor formule de calcul a dinamicii corpurilor ce au în vedere viteza cu care sportivul iese din bătaie, unghiul de desprindere precum şi valoarea rotaţiilor reale se poate calcula traiectoria ideală pe către sportivul o poate parcurge fie în înălţime, fie în lungime)

Acţiunea segmentelor libere (membre superioare şi membre inferioare) şi mai ales poziţionarea capului în raport cu perpendiculară CGG pe sol, poate determina fie o accelerare a rotaţiilor reale fie o încetinire a lor, astfel tehnica adoptată de sportiv în timpul zborului poate conduce fie la apropierea traiectoriei reale de cea teoretic maximă, fie la o scurtare a ei. Deci, contrar multor prejudecăţi, în faza de zbor, mişcările efectuate nu pot influenţa direct lungime sau înălţimea unei sărituri, ele pot însă prin amplitudine şi viteza lor de execuţie să păstreze corpul sportivului echilibrat pe traiectorie, sau nu. În procesul de învăţare şi perfecţionare a săriturilor atletice ar trebui insistat mai mult pe importantă şi interdeterminarea fiecărei faze în contextul general al tipului de săritură efectuat, plecând de la premiza că indiferent de tipul de săritură, faza esenţială rămâne în toate cazurile, bătaia – desprinderea. Aş sugera că anliza oricărei sărituri să înceapă de la momentul pregătirii efecturii bătăii (partea calitativă a cursei de elan) şi momentul bataii-desprinderii. Indicaţiile ce vizează exclusiv anumite aspecte ale fazei de zbor sau greşeli în aterizare fără a face o legătură de cauzalitate cu momentele de pregătire şi de efectuare a bataii-desprinderii pun în imposibilitate atletul de a corecta ceva (Ex: în cazul unei sărituri în lungime în care aspectul traiectoriei este foarte înalt, simplă indicaţie de a se desprinde mai razant este lipsită de conţinut. Desprinderea mult prea înaltă îşi are cauza fie în inactivitatea piciorului de atac în penultimul pas de alergare, fie într-o acţiune ineficieta ca lungime a aceluiaşi picior de atac în timpul în care piciorul de bătaie se afla pe sol (parcursul de impulsie)

3.4. Aterizarea

Ultima fază a unei sărituri atletice, poate avea o importanţă capitală în economia generală a săriturii, situaţie în care se găsesc săritura în lungime şi triplu saltul său poate avea strict o însemnătate securitara în cazul săriturii în înălţime, dar mai ales în cazul săriturii cu prăjina. În cazul săriturilor orizontale (săritura în lungime şi triplu saltul) această ultimă fază capăta un caracter concluziv deoarece prin acţiunile efectuate de sportiv, traiectoria reală poate fi apropiată la maximum de traiectoria indeala a săriturii. Revenind la faza anterioară, să ne reamintim că obiectivul principal al săritorului în faza de zbor este de a păstra o poziţie cât mai echilibrată în timpul zborului în aşa fel încât traiectoria sa să poată avea maximum de lungime sau maximum de înălţime (în funcţie de tipul de săritură).

Abordarea acestei probleme este total diferită în cele două situaţii (sărituri verticale sau sărituri orizontale).

  • În cazul săriturii în lungime şi parţial al triplu saltului, segmentele libere au un rol esenţial în compensarea sau accentuarea rotaiilor reale, obţinerea unei poziţii echilibrate pe durata zborului realizându-se prin mişcări de depărtare a extremităţilor segmentare de centrul de rotaţie, obţinându-se astfel o reducere a vitezei de rotaţie şi în cosecinta un echilibru prelungit pe traiectorie. În mod logic, o prelungire a echilibrului în zbor conduce la o aterizare întârziată şi deci o săritură mai lungă. Ieşind din rigorile explicaţiilor cu argumente de ordin tehnic şi mecanic, aş spune că nu înţeleg de ce o mare parte dintre săritori se chinuie efectiv să adopte cele mai nastrujnice poziţii de pregătire a aterizării. În fond cu cât pregătim mai devreme aterizarea cu atât aterizăm mai repede, fie din necunoaştere, fie din dorinţa de spectaculozitate (a arunca nisipul din groapă de sărituri cât maideparte constituie obiectivul multor atleţi, în special fete) Conceptual consider că tratarea aterizării altfel decât teoretic, că faza de sine stătătoare este o greşeală, aterizarea este un moment distinct al unei sărituri şi anume revenirea în contact cu solul (care fie vorba între noi, ori cum are loc independent de voinţa noastră) Menţinerea poziţiei echilibrate cât mai mult posibil în faza de zbor, este după părerea mea esenţială. Mişcările efectuate în timpul zborului (în cazul săriturii în lungime) care determină de altfel şi denumirea tehnică (cu extensie, cu paşi în aer, combinată) a săriturii, ar trebui făcute în funcţie de timpul pe care sportivul îl petrece în faza de zbor, obstinaţia de a învăţa săritura în lungime cu 2 ½ sau 3 ½ paşi în aer denotă o acţiune fără suport logic atunci când durata zborului este scurtă. Fără a lua în considerare alţi parametrii, simplu fapt că potenţialul unui copil este de 5-6m iar tehnică pe care o foloseşte este cu paşi în aer pare cel puţin inadecvată. Din dorinţa de a realiza paşii în aer, debutantul va executa mişcările în aer într-o manieră foarte rapidă şi lipsită de amplitudine pentru că lungimea zborul nu îi permite altfel, iar scopul principal al mişcărilor segmentare în zbor este compromis
  • În cazul săriturii în înălţime unde nu mai există tehnici diferite de realizare a fazei de zbor, elementul esenţial al acestei faze nu mai este echilibrarea pe traiectoria de zbor, ci stăpânirea rotaţiilor compensatorii deasupra barei. Ca şi în cazul săriturii în lungime, săritorul în înălţime este obligat să-şi gestioneze faza de zbor cu parametrii dinamici stabiliţi în faza de bataie-desprindere, acţiunea principală a fazei de zbor situindu-de deasupra stachetei. Privind faza de zbor în dinamica desfăşurării ei, constatăm că viteza orizontală continua să se manifeste pe tot parcursul ascensiunii către bară, valoarea acesteia fiind în relaţie directă cu unghiul de desprindere. Cu cât unghiul de desprindere este mai apropiat de 90ᵒ cu atât valoarea vitezei orizontale este mai redusă iar aspectul săriturii este preponderent către în sus, numai că o astfel de desprindere nu se poate efectua la o valoare crescută a vitezei de deplasare (transformarea totală a vitezei orizontale în viteză ascensinala este posibilă numai în cazul săriturilor cu elan scurt (vezi fără elan), situaţie în care viteza orizontală are valori mult reduse faţă de elanul complet) Tehnica Fosboury (aparţine atletului american Dick Fosboury şi a fost utilizată pentru prima dată la J.O. din 1966 – Mexic) a adus ca noutate în tehnica săriturii în înălţime, creşterea vitezei orizontale pe elan şi transformarea ei mult mai eficientă în viteză ascensională. Pe lângă avantaje, această tehnică are şi o serie de inconveniente destul de dificil de rezolvat mai ales în faza de iniţiere. Lipsa controlului oculo-motor la trecerea stachetei şi mai ales la aterizare sunt greutăţi pe care sportivul trebuie să le rezolve pentru a putea valida săritură.

Ultimele articole publicate

Real time web analytics, Heat map tracking